Desigur, aceste conflicte au la baza lor anumite cauze - determinări și criterii care le delimitează sub raportul intensității și efectelor induse. Asupra cauzelor nu voi mai insista, ele putând fi intuite de fiecare cititor. În ceea ce privește criteriile, printre criteriile care influențează participarea la aceste conflicte interetnice, unul dintre acestea este criteriul apartenței la un grup sau altul. Acest criteriu face referință la gradul de transparență a conflictelor, în funcție de acesta putându-se desprinde conflicte latente/nemanifeste sau subterane, și conflicte manifeste sau observabile. Așa cum ușor ne putem da seama, conflictul latent reprezintă o stare premergătoare a conflictelui manifest, fiind exprimat prin atitudini și stări de fapt, în general printr-o amalgamare de stări și acțiuni pregătitoare stării manifeste și a conflictului propriu-zis. Uneori, la forma conflictelor latente, contribuie anumite elemente specifice psihologiei sociale, cum ar fi: prejudecățile, la care se adaugă atitudinile discriminatorii și aroganța ce depășește un anumit prag al sensibilității și acceptării, ceea ce conduce la degenerarea acestora în conflicte manifeste, verbale și chiar fizice. Sub raport probabilistic și a posibilității predictibilității acestora, probabilitatea transformării conflictului latent în conflict manifest în cadrul conflictelor interetnice, dacă nu este gestionată corect și raționalizată, este cu mult mai ridicată, uneori iminentă, devenind ceea ce în literatura de specialitate este desemnat prin „simptomul conflictului manifest". Pentru domeniul psihosociologiei și al sociologiei politice, ambele forme sunt importante, întrucât necunoașterea cauzelor acestora și a modului lor de gestionare, dincolo de latura afectivă - resentimentală, și nu de puține ori gregară, conduc la declanșarea și escaladarea lor, astfel că acele conflicte latente, pot deveni cauza conflictelor manifeste, „adevăratul motiv" al acestora din urmă.
Din punctul de vedere al esenței lor, există conflicte de substanță și conflicte afective. Conflictele de substanță se manifestă cu o mai mare intensitate atunci când membrii grupurilor urmăresc atingerea scopurilor proprii prin intermediul unor grupuri, pe fondul așa-numitelor conflicte de interese, cum ar fi în cazul grupurilor entice, interesele naționale și cele revizioniste-aparținătoare grupului etnic minoritar în țară, dar majoritar sub raport regional-geostrategic, cum sunt maghiarii din așa - zisul Ținut Secuiesc. Fapt ce contribuie pe acest fond istoric retrospectiv, demografic și politic, la escaladarea stării conflictuale, putându-se transforma în conflicte manifeste, maghiarii de pretutindeni așteaptă doar semnalul, cu grave consecințe în plan uman, material, teritorial și zonal, afectând în ultimă instanță unitatea statală și integritatea teritorială prin escaladarea unei asemenea retorici revizioniste și iredentiste - de anexare a Ardealului la fosta „țară mamă ". De aceea, față de celelalte tipologii ale conflictelor, conflictul interetnic este mai probabil și mai puternic decât celelalte forme, cunoscând de cele mai multe ori această stare latentă, cu impact nociv asupra psihologiei indivizilor și colectivităților implicate în conflict.
Așa cum se poate deduce, în alchimia și creuzetul acestor conflicte se regăsesc mai multe cauze și scopuri, orice conflict având loc pe fondul unor nemulțumiri și dorințe de rezolvare a acestora, implicând în plan revendicativ anumite scopuri ce aparțin grupului sau/și a grupurilor care le revendică. În literatura de specialitate acest criteriu operațional permite desprinderea a cel puțin două tipologii distincte ale conflictelor: conflictele orientate spre problemă și conflictele orientate spre schimbare. Din prima categorie fac parte acele conflicte care reclamă soluționarea „problemei în cauză", ele „stingându-se" atunci când este rezolvată problema ce creează un asemenea disconfort psihologic sau de altă natură, cum este în cazul de față autonomia teritorială, pe termen scurt, iar pe termen și mediu și lung, autoguvernarea acestui teritoriu și reîntregirea Ungariei, speculând în acest sens și scop situația fragilă în care se află Europa și lumea în care trăim, ca urmare a escaladării unor asemenea conflicte interetnice și interstatale. A nu se uita de ceea ce s-a întâmplat în Kosovo (similitudinile dintre această zonă cu populație preponderent albaneză față de populația sârbă din acest teritoriu fiind similară cu cea a Ținutului Secuiesc), un asemenea sindrom secesionist putând fi repetat și la noi, afectând integritatea și unitatea Statului român. De asemenea nu trebuie să se ignore faptul că evenimentul național și istoric ce va avea loc anul viitor, prin sărbătorirea unui centenar de la recuperarea Transilvaniei, va escalada într-un mod imprevizibil acest conflict, care mocnește de atunci, existând mari șanse de transformare a acestor „tensiuni istorice" într-un conflict manifest de mai mare amplitudine decât cel din martie 1990. În fața acestor amenințări evidente ar trebui să se trezească liderii politici români, și toți cei care trăiesc în spirit naționalist român, ca adevărați patrioți și nu ca farisei politici patrioți.
Fiind depășite aproape toate fazele pe care le cunoaște acest fenomen social: dezacordul (dezaprobare, respingere pasivă, refuzul ajutorului grupului), confruntarea, escaladarea, mai puțin de-escaladarea și rezolvarea, se impune din partea ambelor grupuri implicate în conflict căutarea și găsirea acelor soluții raționale de rezolvare, în vederea reducerii stărilor tensionate și a escaladării acestora, prin de-escaladarea stării conflictuale și pe cât posibil a rezolvării definitive sau pe termen lung a acestei stări, restabilind echilibrul, armonia, unitatea și coeziunea socială, atât de mult afectate prin intensificarea acestei retorici a destructurării teritoriale și statale. Așa cum a declarat pe față premierul maghiar, la noi acasă!, miza acestor mișcări revendicative de tipul și forma pașilor mărunți, este mai profundă decât recuperarea Ardealului pierdut la Trianon, obiectivul fundamental, pe termen mediu și lung, ca să nu spun imediat, constând în reîntregirea Ungariei. După cum se pare, primul pas se încearcă în România ( în acest sens dispun de o experiență istorică prin Diktatul de la Viena din anul 1940, în care speră că se va repeta), prin recuperarea teritoriilor pretins maghiare - secuiești, urmând, după modelul marilor puteri, pe care se și sprijină de fapt (susținătoare fiind Federația Rusă) intensificarea retoricii revizioniste și iredentiste, care prin caracterul său provocator și repetitiv, ar putea să devină o realitate, atâta timp cât conducătorii noștri au alte preocupări și interese colaterale acestora. Nostalgii, dorințe și tendințe de care nu sunt străini nici liderii politici maghiari de la noi, în mod deosebit K. Hunor, tot mai frustrat în ceea ce privește drepturile maghiarilor, cărora li se bagă „pumnul în gură", care sprijină o asemenea „cauză maghiară", aflați în dezacord cu populația etnică majoritară de la noi, pregătită pentru jertfa supremă în apărarea integrității teritoriului României și a salvării inimii sale, Ardealul strămoșesc românesc, atunci când țara o va cere!
