În opinia psihologului Lenke Iuhos, citat de descopera.ro, avem tendința naturală de a ne lăuda pentru rezultatele pozitive ale muncii noastre, dar atunci când vine vorba de eșec îl atribuim factorilor din mediul înconjurător: sistemul, banca, profesorul, școala, țara etc., fiindu-ne mult mai ușor să facem o lista cu greșelile celuilalt decât să recunoaștem sau să ne ocupăm de un defect al nostru.
Acest lucru se întâmplă deoarece eul nostru dezvoltă un sistem de autoapărare, care ne împiedică să recunoaștem că am greșit, ne ajută să ne păstrăm încrederea în noi și să ne atingem scopurile propuse.
În realitate, acest sistem de autoapărare atrage după sine și efecte negative, deoarece vom percepe denaturat lumea în care trăim, inclusiv propria noastră imagine. Cauzele greșelilor noastre nu vom fi niciodată noi, ci mediul extern, deoarece le vom analiza situația prin prisma emoțiilor pe care le avem în acel moment: vom învinovăți orice lucru sau persoană față de care avem emoții negative.
Fiecare grup își are propriii „vinovați de serviciu"
Nenumărate studii arată că fiecare grup (familie, loc de muncă, prieteni) are propriul „vinovat de serviciu", acea persoană pe care toată lumea dă vina. Odată devenit „vinovatul de serviciu", practic pe acea persoană se vor proiecta toate defectele fiecărui membru al grupului, pentru a ne apăra noua imagine de infailibili. Arătatul cu degetul sau blamarea este o epidemie psihologică, un gest contagios care poate lăsa urme în sufletul persoanelor din jurul nostru.
Orice „vinovat de serviciu" va încasa răutățile tuturor colegilor sau prietenilor și va ajunge până în punctul în care nu va mai ști când greșește și când nu. Va fi un haos în sufletul lui, iar ceilalți din jur nici nu vor ști prin ce dramă trece. Atunci când îi învinovățim pe alții pentru greșelile noastre, aceasta este o strategie de autoliniștire pentru noi, ca o validare a bunătății și corectitudinii noastre față de ego-ul nostru. Folosim subestimarea pentru a ne da o calitate mai înaltă, mai ales când simțim concurența.
Când prin câteva vorbe subevaluăm cealaltă persoană, ea chiar poate crede că e așa, distrugem ușor o identitate sănătoasă, ea fiind sănătoasă, atât prin calitățile ei, cât și prin defectele ei. După câteva repetiții, un asemenea comportament ne va strica nouă imaginea, ca mai apoi să strice grupul și chiar societatea.
Se poate trăi fără învinovățire în cuplu
Învinovățirea este foarte frecventă în relația de cuplu, unde comunicarea critică utilizată în discutarea unei probleme escaladează rapid într-o ceartă, care generează, la rândul ei, alte probleme.
Cauza generală este ușurința cu care obișnuim să învinovățim partenerul pentru toate problemele din cuplu. Aruncăm vorbe fără rost asupra celuilalt, pentru evitarea asumării unor responsabilități. Învinovățirea nu rezolvă, ba chiar aduce mai multe probleme. Cea mai ușoară cale de a evita astfel de situații este sinceritatea în vorbe, fără emoții dăunătoare celuilalt. Să acceptăm că nu suntem ființe perfecte. Privindu-ne partenerul cu acceptare, deja vedem alt om, nu ne mai vine să îl criticăm. Trebuie să observăm ce nu știe acel om să facă, să discutăm despre aceasta și să ținem cont că omul are capacitatea de a învăța.
Acceptarea ne ajută să nu devenim atât de severi, atât de critici față de cealaltă persoană.
Dăm vina pe alții pentru că ne este frică
Oamenii care tot timpul caută probleme la ceilalți se apără de neputința lor, pentru că, în adâncul sufletului, ei se confruntă cu o frică interioară sau exterioară: frica de a pierde locul de muncă, frica de a pierde partenerul, frica de a nu ajunge ei „vinovatul de serviciu". Când vedem că ceilalți învinovățesc pe cineva, chiar dacă poate nici nu știm despre ce este vorba concret, avem tendința ca și noi să o facem. Ei se apără și noi ne apărăm la rândul nostru.
Dacă am conștientiza orice gest sau atitudine față de cei pe care îi blamăm, dacă am conștientiza că de fapt nu este o formă de a-ți exercita puterea față de celălalt, ci este doar o formă de a ne apăra de fricile noastre, ne-am da seama că blamarea nu este decât un gest inutil.
Într-o lume ideală, în care am vedea aceste realități cu ochii limpezi, ne-am da seama că fiecare are dreptul să își trăiască viața în liniște și că nimeni nu are dreptul de a-i face viața amară celuilalt. Chiar dacă noi nu ne dăm seama, „picătura" de blamare pe care o primește de la noi și „picăturile" de la alții vor îngreuna atât de mult psihicul acelei persoane, încât la un moment dat va claca.
Reversul medaliei este că, din dorința de a-și proteja ego-ul, în timp, persoanele care obișnuiesc să blameze vor pierde totul: prietenia, simpatia, iubirea celor din jur.
