Înainte de „marea trecere", Mihai Sin ne lasă, spre dreaptă judecată, romanul Ispita izbăvirii, o carte împotriva „barbariei cotidiene" și a siluirii conștiințelor, a fărădelegilor ce împing ființa în unghiul imposibilității de a fi. Secvențele romanului apar ca și cortine într-un theatrum mundi, dezvăluind, când sunt date la o parte, o realitate apăsătoare, distructivă, ce amenință ființa umană, apropiind-o de Lut și îndepărtând-o de Duh. Lumea, declamă personajele, la scenă deschisă, s-a umplut de tot felul de „revoltați și de rebeli", abili în a îngusta calea spre Dumnezeu, întinzând peste măsură calea răului pe care OMENIREA pare să nu-l mai poată opri. Anomia e starea de fapt. Cei mulți abandonează lupta, fiindu-le deviată voința, „fără să mai înțeleagă ce se întâmplă cu ei, ticăloșiți parcă peste noapte, într-un coșmar, mișcându-se peste zi somnambulic, fără măcar să mai bâjbâie în căutarea unui sens mai înalt". Aici, romanul se apropie, tematic, de Moartea Domnului Platfus, piesa de teatru a lui Romulus Guga.
Ființa trăiește era vidului în care noul vis al omenirii este acela de a stoarce până la epuizare clipa, neavând nicio șansă în „ciocnirea" cu Sistemul. Asta trebuie să știți și voi, dacă-mi permiteți...! e replica personajului George Corun, cel care își pregătește ieșirea din scena vieții, voind să-și elibereze ființa de ambiguități și obsesii, rememorând date ale propriei identități și ale identității semenilor. De fapt, problema identității e axis în țesătura romanescă, așa cum o dovedesc lumilor invocate; lumea românească și țara dream-ului, și una și alta împinse spre distrugere, deriziune și neputință; „ne seacă" neputința, subliniază, cu sonoritățile avertismentului, romancierul. Distrugerea lumii, indiferent că aparține torționarilor comuniști sau pământului tuturor făgăduințelor, este de nestăvilit. Perspectiva e apocaliptică, fiind anunțate vremuri în care orice aberație și orice atentat la demnitatea și memoria omenirii se vor înfăptui. „Nu vorbesc ca să mă aflu în treabă - continuă să dea semnal de alarmă George Corun- există destule date care să-mi dovedească, din păcate, că ne îndreptăm spre așa ceva".
Călătoria în magma americană a lui Vincențiu Tudan, căutând mormântul unei rude, și întâlnirea cu emigrați români prilejuiește dezbaterea despre succesiunea lumilor infernale, a sistemelor care prin ipocrizie și capacitatea de disimulare pornesc, toate, din același creuzet. Ieșirea dintr-un sistem infernal înseamnă intrarea în altul și mai greu de definit și de înțeles ca ideologie, una obscură, a răscrucilor; căci nu aceea „afișată pe toate gardurile e cea adevărată". „Obsedat" de îndepărtata țară de origine a părinților, dar și cu detașarea pe care i-o impune tocmai depărtarea, George le spune călătorilor, interesați să afle ceva esențial despre lumea românească (Vicențiu, fiica acestuia, Ioana și Mike, ginerele), cum istoria românilor s-a desfășurat sub stare de asediu, cum oamenii de azi nu înțeleg și nici nu vor să înțeleagă (din nou avem asemănarea cu platfușii lui Romulus Guga) „cele întâmplate în vremuri înnegurate sau înfricoșătoare", când națiunea era o masă informă de sclavi conduși spre culmi ale umilinței și când, față de un popor abia ieșit din infern, Occidentul nu manifesta niciun dram de înțelegere și compasiune. Marelui Ziarist, personaj simbolic, neacceptând compromisurile sociale și politice, i se înlocuiește drumul gloriei cu „fundătura" anonimatului. Viziunile asupra lumii, gesturile, atitudinile și opera lui sunt cuprinse în tăcearea „grea ca un lințoliu" și în meschinăria trădărilor celor din jur. Biografia Marelui Ziarist e înstrăinată în seismele istoriei contemporane,precum în stranietatea bolgiilor dantești, romancierul enumerând: cucerirea bolșevică a României, teroarea stalinistă, destalinizarea aparentă în anii 1964 și 1972, bizara dictatură ceaușistă, revoluția română cu tenebrele ei, începutul marelui jaf al României sub acoperirea așa-numitei „tranziții", România sub dominația forțelor oculte și a marilor corporații internaționale.
În fața noilor ipostaze ale răului, când prea mulți amatori „aflați în treabă" au măcinat și înghițit viața câtorva generații, lăsând urme pentru alte câteva generații, identitatea se cere a fi apărată. Față cu atâtea grozăvii „ce au năvălit peste lume", omului i se cere să știe cât de rezistentă îi este fibra românească, spre a nu sta cu mâinile încrucișate, când însuși Dumnezeu vrea ca „omul și oamenii" să aibă atitudine, când biografia altui Mare Ziarist (eliberându-și ființa prin moarte), să nu fie acaparată de grobiansim și prostie vicleană (prostie „deșteaptă", spune romancierul).
Lumile, a călătorilor spre semne de identitate pierdute în dureroase îndepărtări geografice și a celor care nu știu cine sunt cu adevărat, își caută izbăvirea. Intensitatea paginilor românești despre invaziile răului își alătură, în ideea izbăvirii, o undă aidoma fiorului rugăciunii: „Doamne, Dumnezeule, chiar dacă se spune că n-ai de unde ști cât poate duce un om, cât poate îndura, cât poate suferi, în orice caz mult mai mult decât își închipuie el însuți, Doamne, Dumnezeule, nu este totuși prea mult pentru o viață de om? Nu sunt prea multe?"
Printr-o carte importantă, scriitorul și cititorul (parafrazez din Mihai Eminescu) ciocnesc cu zeii. Suntem într-un astfel de ritual prin Ispita izbăvirii. Și prin acest roman, Mihai Sin e scriitorul adevărat, vrând prin iubire (nu prin „represalii") să învârtă lumea mai departe; și prin răbdare. Marii scriitori, consemna Eugen Simion în Moartea lui Mercuțio au avut totdeauna răbdare; precum clasicii literaturii noastre aveau răbdarea să desăvârșească literatura și țara, romanul fiind un „învăț" (după Heliade Rădulescu), profesiunea cu legi precise prin care devine altfel „această lume bătrână".
Pe când „romanul este gata să crape" (am citat din același Eugen Simion, consemnând o amplă dezbatere despre stilurile și maladiile romanului în Franța), căci cei care-l nasc fac scriitură, nu ficțiune, plasându-se între coerență și eroare, Mihai Sin vede în roman profesiunea prin care devine altfel „această lume bătrână".
