BANII ROMÂNIEI (XLVII) Economia subterană și evaziunea

Evaziunea fiscală ilegală este singura specie de evaziune fiscală propriu-zisă, deoarece ea se face cu înfrângerea legii fiscale. În acest sens, sintagma „evaziune fiscală ilegală" reprezintă un pleonasm, deoarece evaziunea fiscală este ilegală prin definiție.

În concluzie, conform tuturor celor argumentate mai sus, există o singură specie de evaziune fiscală (acea evaziune fiscală numită, în mod pleonastic, evaziune fiscală ilegală), iar evaziunea fiscală legală nu există (sintagma constituind o contradicție logică la nivelul termenilor).

Evaziunea fiscală este de completat cu altă practică rea a organizațiilor economice; este vorba de așa numita „optimizare fiscală", încercarea de a evita plata impozitelor (tax avoidance) prin valorificare de portițe în legislație, de a face arbitraj în funcție de avantaje oferit de diverse jurisdicții fiscale (paradisuri fiscale).

Este interesant de știut cum a evoluat fenomenul evaziunii și al monitorizării sale în politica fiscală românească.

Un studiu elaborat în cadrul Universității „Petru Maior" aduce elemente utile din acest punct de vedere. Examinând problema evaziunii fiscale în România, „se poate constata că de la marea reformă a impozitelor directe din anul 1921 și în special din anul 1929, legea românească s-a orientat în principal spre organizarea unui sistem de impunere și de găsire a mijloacelor celor mai eficace pentru prevenirea și reprimarea evaziunii fiscale. In anul 1923 s-a desființat impunerea minimală și s-au atenuat sancțiunile severe prevăzute de legea din 1921 împotriva practicilor evazioniste, fiscul rămânând aproape dezarmat în fața spiritului anti fiscal manifestat de unii contribuabili și a lipsei de pregătire a organelor de aplicare a legii.

Legea contribuțiilor directe din 1923, pe lângă părți bune a avut și lacune, ce făceau ca sarcina fiscală să nu fie legal repartizată, pentru a asigura unor întreprinderi posibilitatea de a nu plăti impozitul. Spre exemplu, faptul că imobilele aparținând întreprinderilor industriale nu erau supuse impozitului pe clădiri, avea drept consecință că în anii când activitatea acestora se solda cu pierderi, fiscul pierdea și impozitul funciar pe care întreprinderile l-ar fi plătit sub rubrica „impozit pe clădiri".

Cea mai răspândită formă de evaziune fiscală a avut-o „inflațiunea amortizărilor", procedeu ce consta în acțiunea întreprinderilor de a exagera valoarea clădirilor si instalațiilor pe care le posedau și de a cere și de a obține de la fisc dreptul de a scădea din beneficiu un fond de amortizare corespunzător unor investiții mai mari decât cele reale.

Efectele aplicării legii din 1923 au constat în scăderea îngrijorătoare a randamentului impozitelor directe. Această situație determina legiferarea specială a măsurilor de represiune a evaziunii fiscale și o modificare totală a metodelor de impunere, pentru acele categorii de contribuabili ce se puteau sustrage fiscului cu ușurință.

Legiferarea măsurilor de represiune a evaziunii fiscale și modificările aduse legii contribuțiilor directe marchează în România începutul luptei anti evazioniste, începând din 1929 legislația fiscală română are tendința din ce în ce mai pronunțată de a restrânge sfera de aplicare a metodei constatării directe prin declarația contribuabilului și de a o înlocui prin sistemul impunerii fixe și minimale, pe baza semnelor exterioare și prezumțiilor. Scopul legii din 1929 a fost de a mări masa impozabilă și de a limita posibilitățile de evaziune.

(va urma)

Lasă un comentariu