În 1879, Constantin Brâncuși împlinise trei ani. Un incident din această epocă îi va furniza o semnificativă amintire. În acea toamnă, cu ocazia făcutului țuicii „la cazan", văzându-i pe cei care degustă lichidul ca să vadă dacă procesul se desfășoară cum trebuie, Brâncuși își umple căușul palmelor cu țuică și bea pe nerăsuflate. Firește, cade în somn aproape instantaneu. Când este observat, urmează panica și spre disperarea mamei, copilul trece drept mort. Spre seară, când tatăl, Radu, se întoarce de la vie însoțit de lăutari, vede de departe semnele disperate ale celor care-l așteaptă cu sufletul la gură. Petrecerea se transformă imediat în jale și tatăl crede el însuși că fiul său e mort. Totuși, cineva găsește că e bine s-o cheme pe Baba Brândușa, doftoroaie și servitoare a Brâncușilor.
Brândușa cercetează respirația copilului, apoi îi pune sub nas balegă de cal, adunată din preajmă. Copilul strănută în vreme ce l-a lăsat să-și doarmă mai departe beția, de bucurie, petrecerea cu lăutari continuă cu și mai multă forță. Numai că, pentru băiat, acesta nu e sfârșitul aventurii sale. A doua zi, Radu, când îl întâlnește prin livadă, îi spune să adune niște nuiele și să i le aducă. Tatăl își așază copilul cu capul în jos și, cu nuielele tatăl își bate bine copilul ca să țină minte. Și micul Brâncuși, în vreme ce simte usturimea loviturilor, are revelația că lumea poate fi privită și dintr-o altă perspectivă și că lucrurile din jur pot apărea răsturnate. Mai ales poziția soarelui, diferită de cea binecunoscută, îl face să se întrebe, după cum avea să recunoască la bătrânețe, dacă nu cumva însuși astrul participa la tulburarea lui. „Să fi fost și soarele la fel de tulburat ca tatăl său de ceea ce i se întâmplase?".
Sursa: Brâncuși, o biografie
