„Salvarea Europei nu este cu putință decât dacă un popor nou, cu forțe proaspete, apare pe scena istoriei" (Odoievski, „Nopți rusești").
Când gândul îți fuge la Rusia, colosul de la Răsărit cel atât de temut pentru întreaga Europă, parcă ți se înfiripă în minte imaginea unei compacte mase umane aflate „în pas de front", pornită cu o forță devastatoare, de tăvălug, dinspre un teritoriu a cărui parcurgere necesită câteva escale bune pentru temerarii piloți ai avioanelor să se aprovizioneze cu combustibil! Și, totuși, expansiunea istorică a „Maicii" Rusii este greu de înțeles, între atâtea pagini însângerate, când ne aducem aminte că a fost și asupritoare și asuprită, cu toate că aproape toți marii gânditori ruși au revendicat pentru țara lor, pentru legendarul popor rus, dreptul hărăzit de a influența, în virtutea imperialismului său de tip mesianic, destinele omenirii: de exemplu, a se vedea Dostoievski (care, în „Journal d'un écrivain", sublinia mesianismul revoluționar al Rusiei), Berdiaev (care, în „Au seuil de la nouvelle époque", prefigura o iminentă „perioadă rusească" în istoria universală), Tolstoi (care scria, cu patos, despre voința mistică a poporului rus) etc. Cert rămâne însă că, dincolo de luptele marilor imperii (puteri) pentru a-și stabili sferele de influență, Rusia a pedepsit și a fost pedepsită, și-a ridicat cu mândrie ochiul hegemonic și a fost prăbușită cu fruntea în țărână, lovindu-i de-a valma și pe păgâni, și pe „frații" ortodocși și, într-un previzibil conflict mondial, pe antihriști! În orice caz, numai din perspectiva noastră - a românilor - s-ar putea crede, ca o consecință a „extazului" Rusiei de a ne fi lăsat în robia islamului otoman, că avea să guste și ea deplin, din amarul agoniei, prin blestemul revoluției criminale bolșevice din 1917, orchestrată de masoni siniștri (dispunând de fonduri germane și evreiești) precum Lenin, Troțki, Soloviov, Litvinov, Bukharin (de-acum, cetățenia universală a masonilor și-a spus masiv cuvântul în ororile Rusiei, propulsându-i la conducere pe evrei până când cancerul comunist a fost extirpat, în 1991, tot cu „ajutorul" acesteia etc! Ce-ar mai fi oare de spus, despre agresivitatea acestui „jandarm" istoric al Europei, care și-a încolțit vecinii pentru a câștiga teritorii, și-a asmuțit „câinii" (K.G.B. și Armata Roșie) ca să transforme o parte din Europa creștină într-o masă amorfă ateistă, și-a permis să împingă România în universul concentraționar al terorii iudeo-komintemiste? Sau câte nu ar mai fi oare de spus? Dar și istoricii noștri parcă au intrat în pământ…
