„Eu fără tine"

Se împlinesc zilele acestea (5 noiembrie), șapte ani de la plecarea spre lumina cea neînserată a Împărăției lui Dumnezeu a Poetului, publicistului și omului politic Adrian Păunescu, lăsând în urmă o amintire frumoasă, dar mai ales o poezie care va dăinui pentru totdeauna în inimile alese. Pomenirea celor adormiți este considerată ca fiind o datorie de suflet a fiecărui creștin. Aducerea aminte, pomenirea lor în rugăciune constituie un prilej de comuniune, de legătură spirituală cu cei răposați. Pentru noi, cei care mai suntem aici, cei care au plecat sunt totdeauna în dragostea noastră. Ei sunt pentru început durere, pentru totdeauna sunt un dor, dar Mântuitorul ne spune că ne vom întâlni cu ei. Ei, bine, până la această întâlnire, noi ne putem întâlni cu cei care au plecat, în rugăciune. Și de aceea ca niște buni creștini vom zice:

„Pomenește, Doamne, pe cel ce întru nădejdea învierii și a vieții celei ce va să fie a adormit, robul lui Dumnezeu ADRIAN PĂUNESCU, și pe toți cei dintr-o rudenie cu dânsul, care întru dreapta credință s-a săvârșit, și iartă-i lui toate greșelile pe care cu cuvântul, sau cu fapta, sau cu gândul le-a săvârșit, și-l așază pe el, Doamne, în locuri luminoase, în locuri de verdeață, în locuri de odihnă, de unde au fugit toată durerea, întristarea și suspinarea și unde cercetarea feței Tale veselește pe toți sfinții Tăi cei din veac. Dăruiește-i lui și nouă, Împărăția Ta și împărtășirea bunătăților Tale celor negrăite și veșnice și desfătarea vieții Tale celei nesfârșite și fericite. Că Tu ești învierea și odihna adormitului robului Tău ADRIAN PĂUNESCU, Hristoase, Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte și Preasfântului și Bunului și de viață făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin".

 

Eu fără tine - Adrian Păunescu

Și brusc am înțeles că fără tine

Nici eu în toate mințile nu sunt,

Să fug și să mă-ntorc aici îmi vine,

Să nu-mi mai aflu locul pe pământ.

 

Atât de grabnic mi-ai intrat în sânge,

Atât de mult trăiești în sinea mea,

Încât și zgâriindu-mă aș plânge,

Temându-mă că-n stropi te pierd cumva.

 

Nu este primăvară nicăierea,

Cu muguri morți paltonul ți-l închei.

Cu fierea primăverii caut mierea,

Iar tu exiști, iubito-n locul ei.

 

Și brusc am înțeles că fără tine,

Eu însumi mor și nu pot învia,

Deși am fost născut, cum știi prea bine,

Ca să te apăr și-mpotriva ta!

Lasă un comentariu