Activitatea cărturarului Petru Maior pe tărâm omiletic

Pe tărâm omiletic și pastoral, Maior a căutat să planteze idei sănătoase, să sădească virtuți creștinești și civice, a căutat să stabilească un echilibru perfect al omului în cadrul societății. Predicile lui Maior, foarte moralizatoare, fondate pe exemplul propriu, convingător, tindeau spre stimularea săvârșirii binelui, a datoriei și a asemănării cu Hristos. El atacă necruțător în cuvântări unele vicii generale, nedreptăți sociale, de aceea omiletica lui Maior, dublată de un talent oratoric deosebit a avut și are un ecou ce se prelungește până astăzi.

Cunoscutele lui predici la înmormântare au fost adunate și publicate în lucrarea Propovedanii, Buda, 1809, Prediche sau învățături la toate duminicile și sărbătorile anului (Buda, 1810). Ciclul de Didahii sunt adevărate îndrumătoare omiletice și îndreptare etico-sociale. Din opera lui socială și scrisă, reiese limpede cât de strâns s-a împletit la el activitatea de slujitor al altarului și al patriei. El singur o mărturisește când ne spune că: ,,într-o mână ținea condeiul și molitvenicul pentru treburile parohiei și în cealaltă sapa pentru a se întreține", delimitând oarecum cele trei sectoare în care Maior s-a dăruit cu ce a avut mai bun: cărturăresc, pastoral-misionar și social. Prin tot ceea ce a făcut Maior, va rămâne o pildă vie în conștiința neamului.

Pentru protopopul de la Reghin, predicarea constituia una din obligațiile categorice ale slujitorilor Domnului. Predica nu este legată însă exclusiv de biserică, sau de ziua de sărbătoare. Ea se poate săvârși în orice împrejurare prielnică unei cucernice manifestări. Nu toți preoții sunt competenți însă a răspunde unei asemenea obligații. Cărțile de predici ale lui Petru Maior au cucerit un întins orizont de influență, având un puternic ecou printre clerici. Susținea în 1921 diaconul dr. Gheorghe Comșa, viitorul episcop ortodox al Aradului, că predicile învățatului profesor de la Blaj și protopop, au avut cea mai mare răspândire nu numai în biserica unită cu Roma, ci și în Biserica Ortodoxă românească.

Predicile lui Petru Maior veneau în primul rând din partea unui autor ce întrecea în cultură și forță stilistică proprie pe toți înaintașii săi în ogorul omileticii românești. Doctor de Roma, unde stătuse cinci ani studiind filosofia și teologia, Petru Maior cunoștea mai multe limbi decât oricare dintre contemporanii săi din orizontul „Școlii Ardelene": latina, greaca, italiana, franceza, germana, maghiara și chiar și unele dialecte sârbești. Artele și literatura nu l-au atras în orașul Columnei lui Traian; disciplinele teologice, filosofice, istorice și pedagogice i-au stat însă aproape de inimă. Ecouri din cele mai neașteptate și o puternică logică se remarcă astfel în predicile sale, o simplitate aspră și profundă, o emoționantă putere de sugestie în avântul căreia se deschideau mari aripi retoricești.

Pentru demonstrarea talentului oratoric al lui Petru Maior, putem aduce spre exemplificare mai multe predici ale cărturarului, dintre care una ar fi predica la Patima cea mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos. În această predică teologul Maior descrie pe larg patimile Mântuitorului Iisus Hristos, arată rostul acestora în iconomia mântuirii neamului omenesc, prezintă starea de păcătoșenie umană. Pentru a dezlănțui fiorul inimilor și pentru a le așeza în contact direct cu patimile Mântuitorului, Maior începe, în cuvinte aspre și repezi, să contureze înfățișarea tragică a Fiului schingiuit. Vorbele se rostogolesc furioase, aprinse de mânie, călăuzite însă de o disciplină uimitoare. Cu ascuțită pătrundere, predicatorul evidențiază adâncimile dramei sufletești a lui Iisus. După ce predicatorul Maior prezintă o înfricoșată succesiune de prea dureroase priveliști, vine apoi și zguduitoarea explozie din pregătirea finalului, adevărat torent de mustrări neînduplecate. Aici vrea să-i conștientizeze pe credincioși de starea lor de păcătoșenie și să arate că rostul jertfei lui Iisus este tocmai răscumpărarea păcatului omenesc și ridicarea omului din negura păcatului spre starea de curăție sufletească și spre apropierea de Dumnezeu. O astfel de predică, fierbinte și înaltă, în care devoțiunea pentru Hristos este tot atât de cutremurătoare ca și disprețul pentru necredință și păcat, nici nu putea să aibă un astfel de sfârșit decât acesta: „Ori carele nu Te va iubi pe Tine (Doamne), vrednic este să fie isgonit, vrednic este să fie afurisit și lepădat, Cela ce nu iubește pe Domnul nostru Iisus Hristos, să fie anathema, maranatha".

Astfel predica Petru Maior, avântat, iluminat, aspru. Cuvântul se împletea cu ideea în puternică armonie, ritmul este energic, tonul tare, atitudinea categorică. Avea și calități fizice care aduceau glasului său un adaus de sugestie, de autoritate. Barițiu, al cărui bunic ascultase predicile oratorului de la Reghin, vorbește cu mult elan despre „căutătura sa impunătoare", despre frumusețea bărbătească a cuviosului protopop. Tirada începea întâi liniștită, cu ton de povestire domoală, pentru a irumpe apoi - cum spune Netea - în perioade suculente și nervoase ca în evocarea prăbușirii lui Nabucodonosor cuprinsă în Predica din Duminica Vameșului și a Fariseului. Puternic și sugestiv, bogat în imagini și nuanțe poetice, se arată Maior în evocarea înaltelor priveliști cosmice: prealuminosul soare, luna, preafrumoasele stele, aerul, apa mării etc. O profundă religiozitate se deslușește astfel din aceste predici. De altfel aceasta, întocmai ca și viața neprihănită și un înalt spirit al datoriei, constituie, din punct de vedere moral, însușirile unui perfect orator bisericesc. Niciuna dintre acestea nu i-au lipsit protopopului de la Reghin.

Concluzia se impune astfel de la sine: mântuirea și fericirea nu pot fi cunoscute decât prin flacăra credinței. Ea este singurul temei de optimism. Pe deasupra tuturor elementelor lumii se așează însă sufletul, considerat taină și lumină a veșniciei. În prefața „Predicilor", Maior aduce și câteva indicații pentru preoții cei nevoiți a le primi. Îndeamnă în primul rând la „zicerea pe de rost". A lămurit și termenul de „predică", latinistul luând poziție împotriva cuvântului celui cu înțeles străin. Din toate cele prezentate aici reiese profundul spirit religios călăuzitor al predicilor lui Petru Maior și totodată nivelul intelectual al activității sale omiletice.

Lasă un comentariu