ZIUA ÎN CARE ÎI CINSTIM PE DRAGII NOȘTRI PLECAȚI DIN ACEASTĂ LUME

Încă din zorii viețuirii noastre ca ființe gânditoare, aici și aiurea, poate că primul gând îndreptat spre viitor a fost atunci când ne-am gândit la moarte, la cum să ne pregătim pentru ea, la cum și ce să facem pentru a putea să trecem în lumea de dincolo, cea purtătoare de pace, de bunătate necuprinsă, de veșnicie.

Dacii au avut o filozofie a vieții, a morții și a veșnicirii noastre în viața de dincolo, foarte apropiată de cea de azi. Ei nu se temeau de moarte, râdeau și se veseleau în fața ei pentru că știau că doar după moarte urmează adevărata viață. Aici pe pământ, într-o clipită de timp, urmau doar să își cultive sufletul prin purtare, prin respectarea unor principii, norme, legi, prin înălțare sufletească care să-i înnobileze pentru a putea trece în viața de dincolo. Așa s-a născut cultul morților, poate unul dintre cele mai vechi, mai respectat, mai onorat până astăzi, tocmai pentru că cei morți sunt trecutul nostru, istoria noastră clădită de ei, legătura noastră prin ei cu lumea cea ascunsă și neștiută de dincolo.

Fără ei ne-am rupe de trecut, nu am putea înțelege viitorul și atunci ne-am îngloda mereu și mereu în aceleași greșeli, n-am putea înainta spre viitor. Tocmai de aceea noi, românii, suntem atât de legați de cei trecuți spre lumea de dincolo, pentru că printre ei sunt în primul rând părinții noștri, cei care ne-au dat viață, neamul cel de trebuință la necaz dar și la bucurie, jertfelnicii eroi, care de la începuturi au ținut această țară în cuprinsul ei, când mai mic ori când mai mare, după cum au fost vremurile. Nu există loc în această țară în care să nu fie o urmă a trecerii lor prin această lume: un cimitir, un monument, o troiță, însemne veghetoare pentru ca volbura uitării să nu cuprindă cumva urmele lor pe acest pământ și să nu-i șteargă cumva din pomelnicul nesfârșitului timp.

Se apropie ziua tuturor morților noștri cei dragi, zi de adâncă și curată cinstire și pomenire a numelui lor, a memoriei și a faptelor lor cele de laudă, de fală, de prețuire. Așa că, în această zi luați-vă copiii și nepoții voștri și, în tremurul flăcării unui muc de lumânare duceți-i în fața unui sfânt mormânt și spuneți-le cine au fost ei, cei care dorm sub umbra crucii și ce-au făcut ei aici în trecătoarea lor viață. Iar dacă din adâncul sufletului vostru un picur de lacrimă fierbinte va umezi țărâna lor, aceștia vor fi mulțumiți că nu i-ați uitat și vor ști că truda lor pământească nu a fost zadarnică.

Se apropie ziua tuturor morților, zi făcută să ne aducă aminte că nici noi nu suntem nemuritori și că trebuie să ne rânduim încă de pe-acum faptele pentru că nu e departe clipa când ne vom împământeni alături de ei întru veșnicire.

Se apropie ziua morților, a tuturor celor care, mergând înapoi din neam în neam ne scoboară până la începuturile noastre. De-acolo venim noi cei de azi, înnobilați mereu de-a lungul timpului cu înțelepciune, cu smerenie, cu drag de neam și țară, lucruri sfinte ce nu trebuiesc uitate nicio clipă, pentru că atunci ne-am pierde și ne-am rătăci de ei. Așa că, în această zi, un gând, o floare, o lumânare și un picur de lacrimă fierbinte ne vor întări legătura cu ei și cu nesfârșitul nostru neam, dus să împărățească de-acum toate sfintele raiuri cerești.

 

DE ZIUA CELOR MORȚI

 

Motto: „Din vale-n deal e viața curgătoare

Trecută prin durere și pelin,

E drum pe care-l face fiecare,

De neîntors, că-i lege și-i destin"

 

E ziua celor morți și-n cimitire,

În dealul unde toți se veșnicesc,

S-au adunat cei vii spre pomenire

Cu gând curat și suflet îngeresc.

 

Sunt prea puțini ce-mi stau

lângă morminte

S-aprindă câte-un muc

de lumânare,

Din ceia care neamul înainte

I-a înmulțit pe lunga lui cărare.

 

Prea mulți s-au risipit prin

astă lume

Și au uitat cuibarul strămoșesc,

Măcar de mi-ar avea la zile bune

Pe-acolo unde alții,

mi-i tocmesc.

 

Voi ce-ați plecat din

astă rădăcină

Pe-a neamului cărare lunecoasă,

V-ați străinat, făcându-vă vecină

Cea lume neștiută, mincinoasă.

 

De-aveți în voi credință și trăire

Și nu v-ați lepădat de tot de neam,

De ziua celor morți, la pomenire

Veniți acasă-n fiecare an.

 

Primive-ți împăcarea creștinească

De la acei ce somnu-și dorm în humă,

Că n-ați lăsat de tot să se răcească

Al vostru dor, de vatra cea străbună.

 

Iertați veți fi de neamurile toate

Și lăudați de cei ce nu vă știu,

De lacrimile voastre-adevărate

Vă vor uda cel suflet prea pustiu.

***

Așa că mai veniți pe la morminte

Măcar în an la trista sărbătoare,

Și-un gând s-aveți

de-aducere aminte

Spre cei plecați, pe-a

Domnului cărare.

 

Iar dorul de cei duși vă întristează

Și lipsa le-o simțiți la fiecare,

Lăsați-vă durerea, dacă-i trează

Să se adune toată-n lăcrimare.

 

Și de vă-ncearcă gândul cel pios

Spre cei mutați la Domnul în vecie,

E omenesc și nu e rușinos

O lacrimă le picurați, târzie.

Lasă un comentariu