Cu ani în urmă, dialogam la Galeriile Uniunii Artiștilor Plastici din Târgu-Mureș cu criticul de artă Dan Hăulică despre cum ar trebui să ne silim să înălțăm o Cetate Acropole în cugetul nostru; amintind, desigur, scrierea sa Nostalgia sintezei.
Văzându-l cum pregătește vernisajul expoziției artistului Marcel Lupșe, cum îi căuta îndelung unei lucrări de pictură locul potrivit, cu exigența-i binecunoscută, simțeam Cetatea Acropole din cugetul criticului. Sentimentul acesta l-am trăit, ca reporter, în întâlniri cu oameni de cultură care nu-și păgubeau ființa și sufletul, întrupând un timp spiritual aproape euharistic, știind precum Mihai Eminescu că în prăpastie va cădea cel ce nu va dezlega sensuri adânci ale vieții și ale lumii. Sentimentul acesta, al înălțării unei Cetăți Acropole în cuget, l-am trăit în Casa scriitorului Ștefan Augustin Doinaș sau în Casa scriitorului Adrian Marino, în timpul unor memorabile interviuri. Poate că arhiva Radioului Public le mai păstrează...
Dacă momentele invocate mă așezau pe puntea superioară a lumii, ziua de acum mă îndepărtează tot mai mult de un asemenea prilej. Aș vrea să-i știu pe cei care își înalță, acum, o Cetate Acropole în cuget; dar unde să-i caut? Orânduiala e ticăloasă (vorba cronicarului), turnul nu are temelie, timpul nu are râvnă.
Citesc din mărturiile unui mare artist, David Ohanesian, despre indignarea pe care i-au adus-o montările extravagante, postmoderne, inextricabile, cu Oedip, opera lui George Enescu. Spunea reputatul Ohanesian că văzându-le avea „sufletul rănit". Dar în sinea lui, ca împăcare, răsunau ultimele cuvinte ale enescianului Oedip: Voi muri în plină lumină ! Artistul se vindeca astfel în plină singurătate. După cum fidelii cititori care descoperă mari opere literare ale umanității publicate în ediții-rezumat; câteva pagini din opera propriu-zisă, apoi rezumatul unor sute de pagini, alternând cu alte câteva pagini originale ș.a.m.d. O barbarie! Să faci fărâme opera lui Homer? Din păcate, se găsește în librării Iliada sub formă de broșură.
Sau, citesc în Luminile și umbrele sufletului, cartea lui Petru Creția, despre rumoarea vorbelor deșarte nestăvilite și de nestăvilit ce acaparează la această oră lumea, lumea românească, deformând-o. În năvala vorbelor deșarte e năvală de personaje - Nicolae Iorga le-ar numi minți slabe - pentru care e vetust și chiar ridicol să înalți o Cetate Acropole în cuget. Sunt jurnaliști care vorbesc de Camil Petrescu, de premiera cu Ondine de Jiradi, de stagiunea teatrală 2017-2018 care anunță premiera absolută a piesei „O scrisoare pierdută" de I.L.Caragiale, de itinerare culturale sau de livretul trunchiat al unui spectacol de operă. Mai mult, într-o sală de concerte, în deschiderea unui festival internațional, amfitrionul mulțumea, într-o alocuțiune, susținătorilor, îndreptându-și recunoștința spre cineva care veghează la destinul restaurantului X. Dacă e așa, poate mâine auzim vorbindu-se despre destinul umbrelei, al băncii din parc sau al bufetului din gară.
E păcat și nu e demn, scria Eminescu în paginile sale de publicistică, iar Emil Cioran vorbea de o diluare a ființei noastre prin înlocuirea „conștiinței esențialității fiecărei clipe de viețuire" cu lucruri derizorii. Cultura, atenționează sociologii de azi, nu mai este una a erudiției, ci mai mult a lipsei de apartenență,a discontinuității și uitării, responsabilitatea în cultură fiind compromisă.
E păcat și nu e demn când în locul înălțării unei Cetăți Acropole în cuget, superioritatea falsă, vanitatea, palatul de spume trecătoare, puterile brute, „lustruiesc" civilizația lumii; nu purpura, ci zdreanța de purpură.
Note de reporter
Frunze la răscruci,
de azi, de ieri,
frunze-ngăduind
privegheri,
dinspre ram
pe umerii mei
ca-nfiorarea ochilor de zei.
Frunze de acum, frunze de ieri,
de-a pururi punți,
de-a pururi păreri.
Frunze din amiezi,
frunze dintr-o seară,
frunze dintr-o nesfârșire
amară.
Frunze de cer,
frunze la cină,
vadul luminii
o clipă să mai vină.
Frunze
câte nimeni nu le mai știe,
fluturi înnoptând în agonie,
frunze în dâre de nor,
lăsându-mi alene
toată durerea lor.
