„Trecut-au anii…"

Cu toți anii trecuți de la chemarea la cele veșnice, de către Atotputernicul Părinte al Îndurărilor, a marelui poet, acea inepuizabilă fabrică de metafore - Adrian Păunescu, săgetarea dureroasă, în inimă, o simțim chiar și azi! Ființa ne-a fost cutremurată, mâna care a scris rândurile la despărțire, tremura, parcă însoțindu-ne până azi și acel vers din poemul „Ghilgameș": „A murit Enghidu, prietenul meu…" A căzut, prin implicarea lui plenară, la datorie, cu condeiul în mână, poetul luptător pentru acel ideal național, pentru unitate de neam și limbă.

Mă întorc cu mulți ani în urmă, pe calea memoriei, la vremurile în care, în Parlamentul României, legați de aceeași prietenie și solidaritate ideatică, luptam pe baricada adevărului și a interesului național.

„Sub biruința birurilor grele" ale acestei vieți, plângându-i pe „părinții care mor", cu acea premoniție prin timp, poetul scria: „Eu sunt cel care va urma". Ultimul poem din cartea „Până la capăt", edificator al acestei prevestiri a sfârșitului, este și o atât de clară profesiune de credință: „Trăiesc și mor în fiecare zi, / Cartela mea de viață se descarcă, / Scriind, pe viață și pe moarte, parcă, / Paradoxal, de teama de-a muri. // Trăiesc, atât cât scriu și mor scriind, / Supus bolnav al insomniei mele, / Grăbind consumul tragicei cartele, / Cu orice text, cu fiece colind // Refuz longevități de dormitor, / Deși ființa mea întreagă știe / Că a nu scrie e o terapie / Și că, pe cât trăiesc, și scriu, și mor. // Apun și eu, sub soarele în scapăt, / Și mă transcriu aici, până la capăt."

Este aici, acea nichitastănesciană „hemografie poetică", a scrierii cu sine, a celui născut în Basarabia, cea mereu „urcând pe cruce", cu chip de „icoană spartă", cum spunea prietenul nostru, poetul basarabean Nicolae Dabija, o durere („S-aude Basarabia cum plânge / de dorul țării pierdute pe vecie"). S-a zbătut, a scris, a dat totul pentru țară, România fără de care nu putea trăi. Nonconformist, cu acea inteligență debordantă, lider de generație poetică, omul și creatorul de excepție ne-a părăsit trist într-o țară bolnavă cu valori răsturnate.

Vulcan care electriza mulțimile, de pe acea culme a nemuririi ne trimite, și azi, versurile: „Dar tot ce-a fost, ce e și ce-o să fie / Aș da, pentru Ardealul românesc". Fibra lui națională a ars pentru neam, a iubit Ardealul acesta al zbuciumului și al învolburărilor, spunând: „De n-aș fi om, / aș vrea să fiu, / un Tricolor / uitat în Munții Apuseni".

Până la 67 de ani, Adrian Păunescu a scris cât altul într-o mie. Poet al Cetății ne-a lăsat versuri nemuritoare. Verigă trainică în lanțul generațiilor, Adrian Păunescu a marcat, cu jaloane esențiale, istoria culturii noastre naționale. A fost un fenomen. Prin tot ce a făcut pe ogorul culturii! Prin poezia lui! Prin „Cenaclul Flacăra"! A promovat valorile, cu chipul lui de patriarh al literelor, personalitate ieșită din comun. Generos a ajutat multă lume.

În fața unei Românii, cu conducători „triumfători la mersul în marșarier", poetul scria: „E mult prea tristă viața pe la noi, / Prin tragice gubernii viscolite, / Ne calcă toți barbarii în copite, / Furnici într-un patetic mușuroi. //…// Suntem străini la noi în țară, / Goniți din propriul nostru pat, / Din curtea noastră dați afară, / De cei aleși, ce ne-au trădat"; „Ferească Dumnezeu de țara unde, / De propriul Stat, Poporul se ascunde". Astfel continuând, „vom sta, la noi în patrie, în gazdă" și vom ajunge „chiriași la noi în țară". Sub apăsări tot mai grele, sub statul condus de corigenți și repetenți, de sfertodocți: „Ce fel de stat e acela ce permite / Un jug străin pe cetățenii lui, / În tragice Covasne și Harghite"? Când Legea fundamentală a țării este călcată în picioare, „Sus-pușii nu mai au nimica sfânt / Ca pe cravate, jurăminte-și schimbă, / Nu mai avem nici fabrici, nici pământ, / Vorbim și limba noastră-n altă limbă", când aici, pe la noi, „se vând, și pământuri, și morminte", în „România ultimului bal".

De la „Ultrasentimente", „Mieii primi" și „Fântâna somnambulă", la „Sub semnul întrebării", „Istoria unei secunde", „Repetabila povară", „Pământul deocamdată", „Iubiți-vă pe tunuri", „Rezervația de zimbri", „Poezii cenzurate", „Tragedia națională", „Deromânizarea României", „Cartea Cărților de Poezie", „Până la capăt", „Copaci fără pădure", „Rugă pentru părinți", Adrian Păunescu, marele poet, jurnalistul, omul de televiziune, personalitate marcantă a scrisului românesc, s-a dovedit acel mare poet al românilor, dar și un critic al sistemului postdecembrist, al politicii și ideologiei falimentare.

Atlantul, „murind cu Atlantida", a fost și necruțător cu „Analfabeții" din acea „Nedreaptă gramatică", cu gureșii de atunci, dar și cu cei de azi, care, în loc să stea cuminți, în găoacea lor, o fac, după trecerea lui la cele veșnice, pe vitejii, inși prea trecători, și la propriu, și la figurat! Din păcate, nici Puterea prezentului nu-i prețuiește memoria cum se cuvine, cum Adrian Păunescu merita, grăbindu-i, și astfel, cei dinainte, sfârșitul.

Autorul celor peste 50 de cărți de poezie și de publicistică, fenomen al metaforei neîntrecute, a dat totul pentru Neam și Țară. Spuneam, și cu alt prilej, că, despre Adrian Păunescu, nu se poate vorbi doar la trecut. Corifeu al culturii române, mutat acum în lumea de dincolo, poetul a plecat, cu țara în gând, care nu-l va uita, cu locul care i se cuvine în Panteonul Culturii Românești. Flacără în cer, pe calea spre lumină, plecat din rolul vieții în cel al morții, între stele să se întâlnească acolo cu Înaltul Domn al Limbii Române și al Poeziei Românești - Mihai Eminescu, cu Lucian Blaga, cu Ion Barbu, cu Octavian Goga, cu George Coșbuc, cu Nicolae Labiș, cu Tudor Arghezi, cu George Bacovia, cu Nichifor Crainic, cu Nichita Stănescu, cu Rady Gyr, cu Ioan Alexandru, cu Grigore Vieru, cu Tatiana Stepa, cu Leonida Lari, cu mulți alții aureolați de cuvintele care ne leagă, prin sânge și pământ, ca neam. Neamul căruia Adrian Păunescu i-a dăruit atâta.

Doamne, ce mai cenaclu poate fi în ceruri!

Lasă un comentariu