De mic, sunt ortodox, ca toți ai mei, aceasta e credința mea creștină, am învățat cu tălpile să calc, cum am aflat că mâna se închină. Atunci am înțeles că sunt dator să nu cedez cumva vreunei noxe, ci să rămân, cu neamul meu cu tot, fidel pe veci credinței mele ortodoxe. Ai mei puteau muri și n-ar fi dat credința lor pe niciun fel de bunuri, nici dacă ar fi fost crucificați, nici dacă s-ar fi tras în ei cu tunul. În anii dogmei, mi-am păstrat și eu în fiece istorică furtună, credința-n Dumnezeu, cum mi L-a dat, prin toți ai mei, Biserica străbună. Și m-am opus căderii în neant și celor care dărâmau altare și clopote-n Ardeal am construit și calendare pentru fiecare. Și „Noul Testament de la Bălgrad" eu l-am crezut aducător de leacuri și m-am zbătut că să apară iar, la Alba, după aproape patru veacuri.
Și-am fost convins că niciun leninism credința ortodoxă n-o ajută ci, dimpotrivă, ateismul crunt ar vrea să o transforme-n surdo-mută. Dar dintr-o dată ce mi-e dat să simt? A început la București să crească un demonism bogat și indecent, ce amenință credința strămoșească. Nevolnicii lovesc pe ortodocși, îi tot mânjesc și culpabilizează, îi fac răspunzători de bolșevism, îi umplu de lehamite și groază. E clipa când mă simt dator să spun că nu ne poate frânge vijelia, că nu sunt bunuri pe acest pământ, ca să ne cumpere Ortodoxia. Noi nu putem să devenim mormoni sau, altceva, conform unei rețete, noi suntem ortodocși definitiv oricât ar vrea cu droguri să ne-mbete. Eu n-am crezut că, într-o zi, s-aud, această fărădelege epocală: „Ortodoxia naște comunism!" Deci, să fugim de ea ca de o boală. Dar nu există-n lume avantaj cu care ar putea să ne îmbie catolici, evanghelici, protestanți, să ne retragem din Ortodoxie. Precum nici noi pe nimeni nu silim să fie ortodox când nu o simte, noi suntem pe vecie ortodocși, cu leagăne, cu vieți și cu morminte. Că nu ne poate nimeni mitui s-o părăsim pe mamă în etate din tragicul motiv că pe pământ există alte mame mai bogate. Ci noi, cu toate-acestea, chiar acum, când ni-i credința însăși în pericol, îi salutăm pe ceilalți frați creștini, că harul de-a iubi nu e ridicol. Și îi iubim pe toți acești creștini ce, dincolo de orice paradoxe, la rândul lor, respectă și iubesc, pe credincioșii turlei ortodoxe. Dar, vai, se-ntâmplă zilnic un complot, o comedie pare tragedia, e în pericol cultul ortodox, se deromânizează România. Fii, Doamne, lângă noi, măcar acum, când sumbre acuzații se adună, ia-n mână crucea de la Est, ai grijă de biserica străbună. Și dă-ne dreptul de-a ne apăra chiar dacă de la frați asediul vine, permite-ne să fim în veci creștini, ca ortodocși urmându-Te pe Tine.
ADRIAN PĂUNESCU (20 iulie 1943-5 nov. 2010), autor, critic literar, eseist, director de reviste, poet, publicist, textier
REFLECȚII SUFLETEȘTI - vol. II
