ION BRAD - 88

Nu mă număr printre cei care i-au fost apropiați lui Ion Brad. Ne-am întâlnit doar de câteva ori la întâmplări literare, la Alba Iulia, Pănade, dar am păstrat o relație de respect reciproc, cel puțin eu așa am perceput-o, cu gesturi fraterne în ambele sensuri.

Ne este, totodată, amândurora foarte intim spațiul transilvan și prețuim valorile sale. E orizontul nostru comun de întâlnire, în care ne-am regăsit cu toată istoria lui, în bucuriile și suferințele lui.

Poate că ne leagă și faptul că amândoi, născându-ne la țară avem o altă percepție asupra lumii exterioare, dar și a celei interioare.

Am fost adesea la Pănade, locul de naștere al lui Ion Brad, am umblat pe ulițele satului, i-am cunoscut oamenii, am fost în casa părintească a lui Ion Brad și am gustat din licorile locului, atât tăriile ei, cât și aromele vinurilor, inclusiv ale celui făcut din strugurii pârguiți în vița de vie care înconjoară ca un brâu curtea și casa familiei Brad.

I-am cunoscut pe cei dragi lui - unii prea devreme duși la Domnul - am urcat spre cimitirul satului, spre biserica mărturisitoare de neam și țară, care își adună încă bătrânii care-și pregătesc nu doar „marea trecere", ci dau și prezentului o altă dimensiune.

Mi s-a părut, apoi, că i se face o mare nedreptate, fiind asimilat unui timp care, cu toate păcatele lui, a făcut totuși loc și unei literature care rămâne, care are distincție, relevanță. Cred că printre cei a căror mărturie literară va rezista, se numără și Ion Brad.

Ion Brad, cel care, dincolo de funcții publice, interne sau în diplo-mație, și-a conservat trăsăturile țăranului, cele care i-au asigurat re-zistența în vremi și dăinuirea în istorie.

Ne leagă și apropierea de o personalitate puternică a culturii transilvane, Ion Vlasiu, pictorul, sculptorul, scriitorul, care și-a pus amprenta pe fizionomia devenirii noastre vreo trei sferturi de veac.

De altfel, la îndemnul lui Ion Vlasiu, spre sfârșitul iernii lui 1987, am avut un schimb epistolar materializat într-un interviu publicat în aprilie a aceluiași an în revista Vatra, al cărei redactor eram.

Atunci i-am citit cărțile, atunci m-am convins că scriitorul - poetul, romancierul, traducătorul - nu a fost niciodată prins într-un jug ideologic, că își gestionează cu demnitate aspirațiile sale.

Reluând acum acest dialog, realizez, întărindu-mi convingeri mai vechi, că nu i se pot imputa lucruri compromițătoare.

În anii din urmă, Ion Brad și-a mai pus în valoare încă o calitate, cea de subtil cititor și interpret de literatură, dar și un scriitor care și-a consolidat vocația prieteniei.

Dumnezeu i-a hărăzit lungime de zile și putere de muncă. La o vârstă venerabilă, Ion Brad continuă să scrie și să spere că literatura va salva lumea.

Discreția relației noastre nu-l împiedică pe Ion Brad, în grupajul de poeme din manuscris pe care mi le-a trimis, să scrie „Colegului și prietenului Nicolae Băciuț".

O dedicație care mă onorează și mă obligă.

Lasă un comentariu