Suntem obișnuiți să facem apologia unor personalități, înainte și după ce au intrat în eternitate.
Liviu nu a fost o personalitate. Nu a făcut politică. Nu știu mare lucru despre el. Cu toate astea, în calitatea lui de om obișnuit, a lăsat în urma lui întâmplări care, deși lipsite de importanță, pledează în favoarea unui bun-simț și a unei nobleți sufletești ieșite din comun.
Liviu Strâmbu era elev în clasa a III-a, iar eu într-a opta, la Liceul „Alexandru Papiu Ilarian". Vă mărturisesc că adesea întârziam la școală. Adică, eram câțiva „întârziați" obișnuiți. Eram eu, care locuiam pe strada Petrila, Liviu, ai cărui părinți aveau o căsuță dincolo de pârâul Poklos (românește „al Iadului"). De obicei treceam micul pod, o luam pe strada Lupeni (azi Marton Aron), apoi pe Borsos Tamas.
Noi, întârziații, alergam cât se poate de repede, întâi apărea Liviu, apoi, dincolo de Biblioteca Teleki, apărea imperturbabil Halasz Peter, azi medic în Ungaria. Liviu Strâmbu era un băiețel curat, bine îngrijit, bine educat. Mama lui, o femeie venită dintr-un sat de lângă București era o bună gospodină, dar avea o patimă: scrisul. Îmi amintesc că venea la noi și îmi citea din povestioarele ei, care mi se păreau interesante.
Tatăl lui Liviu, un tehnician apreciat, habar n-am unde lucra, știu că se ocupa cu tot felul de treburi „tehnice". Avea și un mic atelier. Desigur, pe atunci tehnica nu mă interesa, așa cum nu mă interesează nici acum, dar am rămas cu imaginea acelui domn tăcut și serios, detașat de tot ce nu ținea de preocupările lui cotidiene.
Știu că fratele meu, avea în zonă niște prieteni, niște derbedei, care au spart Bufetul
Partidului și laboratorul Școlii nr.2 de pe strada Gheorghe Doja.
Nu cred că au urmărit sustragerea unor obiecte, la gimnaziu nu puteau fura din laborator mare lucru, eventual niște eprubete, dar la Bufetul Partidului, acolo da, în acea perioadă de penurie alimentară era salam fabricat din mistrețul „vânat" chiar de Ceaușescu, ciocolată, alcool, carne pentru grătar și alte bunătăți. Unul din băieți se trăgea dintr-o familie de pocăiți.
Când mama a aflat ce s-a întâmplat, îngrozită, i-a spus fratelui meu: „Te înțeleg că, în zona asta nu prea ai din ce alege, dar spune-mi, de ce nu poți fi prieten cu Liviu Strâmbu?".
Anii au trecut, cu bune, cu rele, cu succese, cu eșecuri. Liviu a terminat Politehnica, s-a căsătorit, a intrat în rând cu lumea. Ne întâlneam foarte rar, era în fond, un personaj episodic din viața mea. Era întotdeauna politicos, binevoitor, cu zâmbetul pe buze: sărut-mâinile, ce mai faci? Cam atât.
Anul trecut am citit un anunț în „Flash". Cineva vindea mobilă de stil. Mă interesau obiectele de „modă veche", așa cum avea bunica pe care n-am cunoscut-o...
Când m-am dus la fața locului, l-am cunoscut pe Liviu. Era destul de trist. Am ales un fotoliu frumos și l-am întrebat: Cât costă? Răspunsul fu prompt: „Măcar vei avea o amintire de la mine..." Am rămas șocată. Căci eu nu reprezentam nimic pentru el, așa cum, de fapt, și el era pentru mine o simplă cunoștință.
Peste o lună fratele meu mi-a dat o veste care m-a întristat: Liviu Strâmbu nu mai este...
Mama lui stă singură, într-un azil, și își citește poveștile nemuritoare...
