Fețele disperării!?! - De ce? Și... până când?

Distribuie pe:

Motto: „Dacă nu puteți posti la mâncare, măcar refuzați să vă mâncați Aproapele!" (Părintele Necula)

Niciun material din lumea aceasta mizeră nu este mai „bun", mai „potrivit", pentru programarea viitorului prosper al unei clase privilegiate, decât disperarea celor mulți și săraci, lipsiți de orizont.

În majoritatea cazurilor (nu generalizez, ar fi cumplit!), oricât de inteligent ar fi un individ, oricât de informat ar fi, din momentul în care rămâne lipsit de mijloace materiale, ori se află în indisponibilitate fizică, devine, în mod inevitabil, „instrumentul" dependent de cei care... își pot permite, aparent, să îl „ajute" - condiționat, desigur, căci nimic nu mai e gratis -, „unealta" perfectă, un pion din masa de manevră (vezi mitingurile cu pancarte și strigături, demonstrațiile cu sau fără motiv plauzibil, cu sau fără intervenții brutale ale forțelor de ordine, „semipreparate" dospite în camere de taină doar pentru a deturna atenția generală de la grozăviile preconizate), în ultimă instanță, „idiotul necesar", cetățeanul de rangul 2, bun doar să-i șteargă la fund pe neputincioșii cu alzheimer din țările de rangul 1, și chiar „carnea de tun" din războaiele altora, a cărui viață nu mai contează nici măcar numeric, și despre a cărui demnitate nu se mai poate aminti decât în cărțile cu basme pentru nepoții cu părinții aflați la muncă „afară", cu cheia la gât la colțul străzii din ce în ce mai desfundate, și cu nasul în punga euforizantă. Peisaj general al disperării unei societăți consumiste, în cădere liberă, fără credință și morală, care și-a epuizat resursele și care se autodevorează, începând de acolo unde încă nu simte durerea, de jos, din „talpă", căci „sătulul nu crede flămândului", tablou general asemănător expresionismului german, reverberând parcă „Strigătul" lui Münch, ori „Woyzzek"-ul lui Alban Berg.

La toate nivelele, de jos până sus, lupta nu doar pentru putere, ci până și pentru supraviețuire, a devenit acerbă, lipsită de elementara dimensiune umană, nemaivorbind de sportivitate sau fair-play.

Sărăcia și disperarea sunt pândite, racolate, „coafate" și amăgite, pentru a fi exploatate „creativ", din treaptă în treaptă, de la mica „ciupeală" - uneori amendată... pentru „impresie artistică" - la tunurile ori scandalurile din case mari, vizând scaune înalte și căruțe cu bani.

Un foarte banal exemplu, întâlnit pe toate drumurile, la îndemâna șmecherilor de cartier, sub masca umanitarismului și a grijii pentru „Aproapele aflat în nevoie", amplu mediatizat, ar fi cel al agențiilor de plasare a forței de muncă în străinătate -„băieți buni", cu comisioane grase pentru fiecare sărman care acceptă, cu contract sever (!), să facă treburile murdare ale bogaților, să spele voma și fecalele senectuții refuzate a Occidentului.

„Învățați o limbă străină într-o săptămână!" - anunță internetul, postând căpățâni conectate la „n"-șpe mufe și cabluri. Unii dintre noi sunt poligloți de la mama-natură, alții fiindcă au învățat la timp, alții ... De ce și ce anume să mai învățăm, atât de târziu, la maturitate ori la bătrânețe? Ca să întârziem scleroza și alzheimerul... Da, posibil! Din plăcerea de a comunica? Da, corect! Cu cine? Cu oricine. Mai ales atunci când patronul /patroana unei agenții de plasament... „umanitar" pretinde că, în virtutea unui contract de prestări servicii în străinătate, la domiciliul unor bătrâni cu probleme, oferă gratuitatea deplasării și a unui curs prealabil de învățare a limbii... sanscrite, de exemplu (ca să fie moartă, și să nu scriu germană), totul pare încântător și tentant.

Ce fel de alt contract o fi încheiat patronul/patroana cu Fiscul nu e treaba noastră.

Dar cât de legal este să predea el/ea, patronul/patroana ori asistenta, nevasta amanta - ce-o fi nu e relevant - limba străină, celor cu care încheie contractul, deși nu are pregătirea necesară, nu-i „de meserie", nu-i profesor, nu-i traducător, nu-i etnic... german, de exemplu, nu are decât vagi cunoștințe, elementare, despre limba și cultura respectivă - devine, mai ales problema noastră, fiindcă neînsușirea limbii de către cursanți atrage... amendarea lor. Li se amână plecarea - deci „plăcerea" de a face treburile mizerabile pentru care ar fi plătiți în străinătate.

Cum să știe ei, cum să-și însușească limba străină nefericiții absolvenți de facultăți, unii cu masterate chiar, când nici „profesoara" de ocazie, posibilă absolventă de liceu, nu pricepe?

„Nu facem apologia studiilor universitare în cazul de față, ca să spălăm fundurile și WC-urile, fiindcă semnătura trebuie respectată, nu a fost obligatorie, și... avem mănuși - îmi spune o femeie respectabilă, care are copii și datorii la bănci. - Dar, pentru a îngriji un bolnav, trebuie să comunicăm cu el, să-i știm limba. Aici, în țară, «Profesoara» nu angajează profesor acreditat, cu documente în regulă, ca să nu-l plătească, așa cum ar trebui, din buzunar. În schimb, pretinde - tot conform contractului - 20 de milioane (lei vechi) despăgubire «cursanților» care, conștienți de riscul asumat în absența comunicării, refuză respectarea angajamentului după o asemenea «instrucție»".

Jaf și escrocherie pe față, cu tupeu, profitând de disperarea unor persoane sărace și vulnerabile, dispuse să-și calce pe inimă și pe mândrie, umilindu-se pentru un bănuț în plus. Veți spune că e vina lor.

Nu, categoric. Nimeni nu merge de plăcere.

Statul român nu-și respectă cetățeanul. Românii sunt infernal de umiliți, furați, sărăciți. Am ajuns o țară în care aproape nu se mai poate trăi. Și spun eu asta, care încă mai am o bucată de pâine din care împart. „Munții noștri aur poartă/ Noi cerșim din poartă-n poartă".

Să fie clar, nu e nicio rușine să muncești; și eu îmi suflec mânecile mai tot timpul, pe acasă, și îmi curăț instalația sanitară fără nicio reținere. Am copii, am avut bolnavi bătrâni în casă, știu ce înseamnă să ajuți, să schimbi, să cureți - când este... al tău! Dar să te lași călcat pe cap de un neica-nimeni cvasianalfabet, cu bani dubioși, acceptându-i jocul murdar, nedemascându-l, este sub demnitatea oricui. Nu-i de mirare că unii „de afară" ne disprețuiesc. Trebuie făcută curățenie și prin „sertarele" mai mărunte, care scapă observației imediate.

Am prezentat un simplu exemplu, probabil nu de cea mai gravă relevanță ilegală, la îndemâna forurilor competente!!!!

Noaptea trecută, m-am jucat pe calculator vreme de vreun ceas, deși îmi propusesem să dorm, fiindcă mă durea capul și nu mă puteam concentra pentru ce aveam de scris. N-aveam stare. Dar am realizat că uneori pierderea de vreme este numai aparentă, fiindcă în vremea asta, în paralel, mintea mea țesea, independent, textul editorialului. Perfectibil, desigur.

Mă întrebam dacă oamenii aceia care stau în piață și strigă realizează că-și pierd vremea degeaba. Sau asta vor? Să piardă timpul? Nu cred că se sinchisește cineva din Guvern că ei stau acolo în frig și răgușesc.

În Catalonia, demonstranții au încasat-o de la o parte a poliției - cea care n-a fraternizat cu separatiștii. Mă întreb cum s-or fi simțind polițiștii sau jandarmii plătiți să mențină ordinea, pocnindu-și vecinii, cunoștințele? Mă refer în general, nu punctual, la situația din Spania, ori la cea din fața PSD-ului, din București, unde se pare că demonstranții s-au încăierat cu forțele de ordine.

Am pierdut vremea, așadar, jucându-mă, fără să găsesc răspunsuri la unele întrebări. Mai bine dormeam.

„E greu de presupus ce simte fiecare... - mi-a replicat o prietenă care locuiește în Spania de mulți ani. - Taberele au fost încinse, poliția spaniolă a fost pentru a face ordine în haosul și ura care dominau și încă mai stăpânesc manifestările din străzi. În viața de zi cu zi e greu să vezi ruptura, care e tot mai mare.

Să ne ferească Dumnezeu! Catalanii sunt mai răi decât vă puteți închipui, nu se suportă nici pe ei!"

Nu pot să mă pronunț, n-am ajuns să-i cunosc personal, la fața locului, la ei acasă. Cred că peste tot există oameni de toate felurile: și buni, și răi.

De ieri, 14 noiembrie, am intrat în Postul Crăciunului și mă gândesc la faptul că am putea încerca să ne curățim măcar sufletele. Cine știe, poate că am reuși să fim mai buni, mai toleranți, mai frumoși.

Iubesc foarte tare o piesă muzicală superbă, pe care o cântă un grup de preoți și din care exultă bucuria și lumina: „Ce bucuroși am fi dacă, în fiecare zi, Crăciunul ar veni!"

Da, ce bine ar fi!

 

Lasă un comentariu