PRIMA CASĂ

Distribuie pe:

Sintagma „prima casă" a intrat în circulație agresiv, ca o mare ispravă a guvernanților care dau bani din bugetul public ca și cum ar da din buzunarul lor.

Sigur, înțelesurile sintagmei sunt altele decât cele pe care eu i le-am atribuit, atunci când mi-a venit ideea acestei cărți. Pentru că prima casă este cea în care fiecare s-a născut, iar dacă aceasta a fost maternitatea, prima casă tot cea în care ne-am găsit traiul.

Pentru fiecare în parte însă, „prima casă" are înțelesuri distincte. Când am demarat proiectul, m-am gândit în primul rând la scriitori, la oameni de cultură în general, fiindcă ei pot să transforme, prin opera lor, prima casă într-o casă care să devină proprietate comună, bun al unei culturi.

Primele case devenite case memoriale vin să mărturisească despre un destin, o biografie care au lăsat urme, care sunt pilduitoare, care pot fi modele existențiale.

Eu, ca bistrițean, sunt fericit că în spațiul nașterii mele sunt două case memoriale de referință - cea de la Hordou, a lui George Coșbuc, și cea de la Prislop, a lui Liviu Rebreanu. Casele lui Ion Pop Reteganul (de la Reteag) și Andrei Mureșanu de la Bistrița duc cu ele alte mesaje.

În județul Mureș, în care am ales să viețuiesc, nu există nicio casă memorială și puține șanse sunt ca să apară vreuna, poate doar cea în care s-a născut actorul Ovidiu Iuliu Moldovan, de la Vișinelu, dacă soarta nu-i va fi potrivnică.

Atelierul lui Ion Vlasiu, de la Bistra Mureșului, poate deveni un spațiu muzeal, ca și casa în care a locuit, din când în când, scriitorul Romulus Guga de la Răstolița, pot fi spații muzeale, dar nicidecum case memoriale.

Și cum cei mai mulți scriitori s-au născut în orașe, locuind în blocuri, nu cred că putem discuta despre apartamente memoriale sau, ca să fim fanteziști, „blocuri memoriale". Deși știu că la Chișinău există astfel de formule care funcționează.

În cele mai multe cazuri, „prima casă" a dispărut, în locul ei ridicându-se o alta, mai adaptată nevoilor contemporane, iar prima casă e doar o amintire, un loc al nostalgiilor întreținute de fotografii sau de memoria sentimentală.

Eu am o „primă casă" în mintea meea. Îi știu fiecare colțișor, mă regăsesc în ceea ce mi-a rămas ca o avere de neprețuit a amintirilor mele.

Și-atunci, prima casă e de fapt a doua casă, cea în care am copilărit, am crescut până la anii la care a trebuit să-mi iau lumea în cap, în căutarea unei case. A mea. Prima casă. Prima casă a fost să fie un apartament, amenajat după posibilitățile oferite de cele trei camere, dar și ținând cont de nevoile familiale. Mie mi-a rămas „primul birou", camera în care mi-am adus cărțile, care au căptușit pereții cu rafturi înalte, până la tavan.

Dar mereu, am visat o casă a mea, una „pe pământ, unde să nu-mi stea nimeni dedesubt, nimeni deasupra.

Acum am casele mele, cea a copilăriei, pe care o visez să devină „casă memorială", fără ipocrizii și fără prejudecăți (sunt cel mai mare poet din istoria localității, fiind singurul!),

și casa în care trăiesc, ca să mă pot întoarce în eternitate în prima casă.

Fiindcă am șansa de-a mai avea „prima casă".

M-am gândit că o astfel de temă poate avea impact publicistic, dar ea poate aduna și documente, mărturii de istorie literară/culturală. Dacă guvernații noștri au gândit programul „prima casă" pentru tineri în primul rând, proiectul meu e mai ales pentru cei venerabili, care au avut șansa să aibă o „primă casă" în termenii istoriei culturii.

Pentru unii „prima casă" e o proiecție într-un orizont de timp viitor, pentru cei care răspund la această provocare, „prima casă" e în orizontul unui timp trecut!

Așa am lansat programul meu „Prima casă", la care primele reacții au fost nu doar elogioase, ci au și produs texte.

Lasă un comentariu