Filozofi la grădiniță

Dacă în copilărie am suferit mult din cauză că nu mergeam și eu cu ceilalți copii la grădiniță, mai târziu, de voie sau de nevoie, apoi cu mare plăcere am ajuns să petrec multe ore și ani printre șorțulețele albastre cu fundiță roșie pe care le admiram atât de mult ca fetiță.

Băiețelului meu nu-i plăcea la cămin. Avea cea mai apretată uniformă, cu nume brodat pe piept și fundiță, papucei de casă ca doi iepurași, dar degeaba. I-am cerut voie educatoarei să-i pun deasupra pătuțului o planșă cu multe veverițe, așa cum avea acasă, poate așa va dormi. Nimic. Nu dormea și nu se juca cu copiii.

-De ce nu te joci și tu cu copiii?

-Eu sunt bărbat și nu pot să mă joc iepurașul țup.

Puteam să-l contrazic? Așa, însă am ajuns să decorez tot căminul, apoi altele din orașul nostru, din mai multe sate și comune din împrejurimi sau chiar mai îndepărtate, de pe Valea Bârgăului.

Făceam acest lucru de sărbătorile pascale sau de Crăciun, ca și cadou celor mici, însă darul era de fapt al meu, pentru că abia așteptam să le văd reacția.

Când la casa unchiului meu s-a deschis grădinița Sfânta Lucia, am început să fac voluntariat. Orele de desen, pictură le făceam pe fond muzical (muzică clasică). Nu mare mi-a fost mirarea când copiii deosebeau, după doar o săptămână, o piesă de Mozzart, de una de Rossini.

Trăiau cu emoție furtuna din Wilhelm Tell, sau se bucurau la tropotele din Cavaleria Rusticană.

A urmat „cireașa de pe tort", „perlele". Le vorbeam de culori reci și calde, când unul dintre băieți mi-a spus supărat:

-Ale mele sunt toate lipicioase!

Același Daniel, veșnic supărat, într-o dimineață era de nestăpânit. Se bătea cu toți copiii. L-am găsit la colț. Știam ce s-a întâmplat, totuși m-am dus la el și l-am întrebat de ce e așa supărat.

-Pentru că sunt nervos!

-Și pe mine?

-Pe tine nu.

-Atunci vino în brațe și povestește-mi de ce ești nervos!

-Da' mă lași să pun mâna în părul tău?

-Da, te las. Îți place părul lung?

-Da, mama mea așa îl avea.

-Îl avea? Dar unde e mama ta?

-În Italia. Spune că vine mâine, dar eu știu că mâine nu există. Mereu spune așa, dar nu vine.

-Ea lucrează acolo, ca să-ți cumpere ție hăinuțe, jucării, dulciuri. Oamenii au nevoie de bani pentru aceste lucruri.

-Eu nu vreau nicio jucărie, nicio ciocolată! O vreau pe ea și gata!

Spunea asta strângându-și pumnii mici și cu lacrimi în ochi.

După vacanță, i-am rugat pe copii să deseneze fiecare cum și-a petrecut-o. Le-am pus un menuet.

-Ce e menuetul? a întrebat Antonia.

-E un dans elegant.

-Ni-l arăți și nouă?

-Da, după ce terminăm desenele vom dansa cu toții menuet.

-O.K.

În planșa lui Valentin, erau doi palmieri, stânga-dreapta, o mare de un albastru violet ca o flacără și nu un soare, ci doi, deasupra fiecărui palmier.

-Așa ai văzut tu la mare, doi sori? am întrebat eu.

-Dar tu ai fost la mare să vezi cât e de cald?

Ce puteam zice? În acel an am ajuns la mare în februarie. Marea era calmă, privirile îmi erau suspendate între două mări de albastru senin, cer și mare, aceeași nuanță rece.

Soarele se revărsa peste stânci ca o miere vie. Îi simțeam lumina cum îmi curge pe față, pe mâini și visam la soarele lui Vali din vară.

Vorbeam într-o zi despre dinamica în desen. Exemplificam cu copiii în mișcare, în jurul omului de zăpadă, unii cu mâinile sus, alții pe sanie sau patine.

-Acum voi! Să văd dacă ați înțeles.

M-am uitat la prima planșă și abia mi-am stăpânit râsul. Păsările lui Dorin zburau prin aer „înotând". Aceeași pasăre avea o aripă jos și una sus.

-Păsările nu ridică ambele aripi în același timp și tot așa le coboară în zbor?

-Da' tu nu ai zis că în mișcare trebuie să ai o mână în sus și alta în jos?

-Credeți voi copii că în desen se pot exprima sentimente?

-Daaa…

-Maria, cum îi spui mamei prin desen că o iubești?

-O să-i desenez o inimă mare.

-Eu o să-i pictez un buchet de flori.

-Bine… Acum pictați o întâmplare care să mă emoționeze.

Desenul lui Dănuț mi-a atras atenția. Un bărbat, cam geometric, o zână triunghiulară cu părul lung, un copil cu un băț mare în mână și un crocodil ieșind din mare în spatele zânei.

-Crocodil la mare? întreb eu. Și cine sunt personajele?

-Omul e tata, asta ești tu, iar cel cu bățul sunt eu, te apăr de crocodil.

-Dar în mare sunt crocodili?

-Nuu…., dar el reprezintă frica.

Vorbeam cu copiii despre liniște, plutire, relaxare. Cum le pictăm și cu ce culori?

Tudor a pictat un copil la ștrand făcând pluta pe o apă ca leșia.

La aceeași măsuță Ana-Maria desena un pescăruș plutind tot pe spate, în aer.

-Pescărușul tău a murit și cade? întreb eu.

-A, nuu… tu nu vezi că planează? Nu ai spus tu că a pluti sau a plana e tot o relaxare, o odihnă?

Nu o dată mi s-a întâmplat să ies din sală ca să pot râde în voie.

Am știut dintotdeauna că nu copiii au nevoie de mine ci eu de ei.

Așa am cunoscut-o pe Mihaela Rașcu, inimoasa organizatoare a concursurilor pe țară și nu numai, „Aripi de primăvară" și „Scrisoare către Moș Crăciun".

La școală, un băiețel de etnie romă, foarte bine îmbrăcat și cu rechizite de cea mai bună calitate, picta numai bălți negre, apăsând nervos pensula până la scămoșarea planșei.

-Tu de ce folosești doar culoare neagră? De ce ești supărat?

-De unde știi tu că-s supărat? Eu fac ce vreau, ce treabă ai cu mine?

-Știu că poți picta frumos. Ai și culori și pensule foarte bune, așa cum nu au toți copiii și ești talentat.

-De unde știi tu?

-Așa te văd eu. Știu sigur că poți!

-Mama spune că nu-s bun de nimic.

-Eu cred că ești grozav și hai să-i demonstrăm mamei tale că poți picta și să vezi ce tare se va bucura!

-Da, mă ajuți?

-Desigur, vom face împreună tot.

Culorile roz, verde, galben curgeau de la sine pe planșă cu dezinvoltura unui pictor.

-Eu am o culoare cu aur (i-am spus eu) Ce zici? O folosești la soare?

-Uauuu…. Tu, îmi dai și mie un pic, da' să nu vadă asta! asta fiind învățătoarea lui inimoasă Ani Vanda… Bogdan nu suferea deloc de politețe.

-Îți dau dacă vorbești frumos cu doamna și cu colegii tăi.

-O fac, să mor eu. Să vadă mama ce faină iasă.

Schimbam priviri amuzate cu învățătoarea care mă invitase la clasă. La concursul de peste o lună, Bogdan primea premiul al doilea și o diplomă frumoasă, cărți de povești și dulciuri.

În antologia concursului pe țară, care a apărut mai târziu, apărea și desenul lui Bogdan și poza. Sper că mama lui e fericită acum, iar Bogdan s-a schimbat mult.

La același concurs, o altă colegă de-a lui, mereu supărată pe familia ei, a primit premiul întâi și o medalie cu tricolor foarte frumoasă. Alți copii din aceeași clasă au primit diplome și mențiuni.

Mare ne-a fost bucuria când am aflat că trofeul concursului pe țară a revenit clasei doamnei Vanda Ani. De-a lungul anilor a adunat în caietele sale multe „perle". A înființat și un mini cenaclu al celor mici și ca o încununare a efortului, trei fetițe au lansat o carte cu poezii. La lansare, domnul Nicolae Băciuț, neobosit căutător de talente noi, a evidențiat importanța educației noii generații.

În decursul atâtor ani, am întâlnit multe educatoare sau învățătoare cu o reală vocație pentru educarea copiilor, dar din păcate, și mai ales în ultimii zece ani, și cu multă nepăsare, indiferență sau chiar rea voință. Copiii reacționează precum mimozele. Ei sunt cei mai drepți judecători, iar amprenta pe care noi, cei de lângă ei le-o punem, e foarte importantă și rămâne ca un tatuaj peste ani.

Lasă un comentariu