Mama mea, împărăteasa, de Miriam Eugenia Soare

Stăm nemișcați. Toți trei suntem împietriți de durerea și de tristețea că, drumul, călătoria mamei noastre pe acest Pământ s-a încheiat. Stau la mijloc între sora și fratele meu care sunt mai mari de vârstă decât mine și am sentimentul că sunt ocrotită de ei. Ne ținem strâns de mână și lacrimile ne curg nestăpânite. Nu o voi mai vedea niciodată. Never say never… De data asta cuvântul „niciodată" are sens și, hotărât lucru, așa va fi să fie. Apoi m-a luat în brațe fiul meu cel mic și am plâns pe umărul lui. Ce uimire ! Plâng în brațele fiului meu cel mic !? Da. Da, mamă, nepotul tău este deja un bărbat. Am însoțit-o pe mama, noi cei trei copii ai ei, cei șase nepoți, nora, foștii ei gineri și cuscrii, prietenii ei cei mai buni și prietenii noștri cei mai buni care o cunoscuseră și o iubiseră. Au trecut anii și noi, familia ei, copiii ei, nepoții ei o aniversăm de două ori pe an: în ianuarie de ziua de naștere și în noiembrie când este onomastica ei. Ne adunăm în jurul mesei, fără excepție și necondiționat ca să ne omagiem mama, ca să îi mulțumim pentru tot ceea ce suntem astăzi datorită ei. Nu pun la îndoială faptul că am un frate, o soră și o familie atât de unită și de frumoasă, doar pentru că ea a știut să ne păstreze uniți, să ne împace când aveam nemulțumiri și să sădească în noi spiritul de familie. Mama mea a fost o femeie modestă care a muncit în fabrică, la prese. Mama mea nu vorbea nici franceză, nici engleză și nici nu știa exact în ce ordine se pun paharele și furculițele pe masă, dar a știut să ne inoculeze frăția, iubirea și grija unul față de celălalt. Așa, în incultura ei, în modestia ei, a crescut trei copii și șase nepoți. Ne-a dat pe toți la școala de muzică și ne-a făcut oameni cu carte. Mama mea nu a avut de multe ori ciorapi în picioare, dar noi aveam pantofiori de lac pentru serbare. Când mama mea era întrebată ce mai fac copiii ei și vorbea despre oricare dintre noi, i se luminau ochii. Mama mea era atât de mândră de noi, încât nici dacă am fi zburat pe Lună n-ar fi putut să fie mai fericită și mai mulțumită. Mama mea, orice am făcut sau aș fi făcut, m-ar fi luat în brațe, m-ar fi dojenit și m-ar fi ajutat. Dacă aș fi fost cea mai vestită prostituată, mama mea ar fi stat pavăză, ca nu cumva cineva să dea cu pietre după mine. Cu mulți ani în urmă m-am supărat pe mama, bineînțeles pentru vreo aiureală și orgoliul meu de copil prost și îngâmfat m-a făcut să nu-i vorbesc vreo două săptămâni. Mama m-a iertat, dar mie mi-e greu să-mi iert că am irosit două săptămâni din viața noastră, a mea și a mamei, fără să-i vorbesc. Nu mi-aș putea imagina niciodată cum ar fi fost viața mea fără mama. Mama mea e unică, la fel ca și a ta. Mama mea este centrul universului meu, indiferent ce aș face și unde m-aș duce. Când m-am îmbolnăvit de moarte, singura mea rugăminte am adresat-o mamei mele și i-am cerut să pună ea o vorbă bună unde știe ea și să mă mai lase „să mă mai joc" aici, pe Pământ. Cănd ne adunăm de ziua ei în jurul mesei, noi știm, da știm, că ea ne vede , ne aude și e mulțumită. Atunci când ne vede la un loc de ziua ei, de zilele noastre de naștere, de Crăciun, de Paști, mama mea râde în cer. Ea știe că și-a îndeplinit menirea și a lăsat în urma ei o familie strâns unită. Ce bine că n-a fost principesă, pentru că nu-mi imaginez cum ar fi fost, să nu pot plânge la căpătâiul ei, fără să mă țină de mână cu dragoste și grijă sora și fratele meu. Îți mulțumesc, mamă, că ai fost modestă, săracă și harnică și ne-ai învățat cum să ne ostoim toți trei copiii tăi, unii pe alții și în sărăcie și în bogăție. Ce bine că nu sunt de os domnesc, că nu am titluri nobiliare și că mi-am putut însoți mama până în cea din urmă clipă a trecerii ei. Dacă ar fi fost altfel, cred că aș fi rupt ușile bisericii ca să-mi văd mama. Aș fi incendiat cimitirul ca să-mi văd mama. Aș fi călcat în picioare orice blazon să-mi văd mama sau bunica pentru ultima oară. Dar ce spun eu sunt apucături pentru vulg, pentru muritori, pentru supuși. Ăștia de rang înalt nu sunt născuți de o mamă ci de o principesă. Avea dreptate un amic când mi-a spus ironic: „fiecare cu lumea lui". Adică, eu nu pot pricepe așa sfere înalte, „comunistă" cum sunt. Dacă în lumea ta, măi amice, mama nu e mamă ci principesă și la căpătâiul ei nu-i stau copiii și nepoții, atunci lumea asta despre care vorbești tu, e săracă și mizeră. Mama mea e o împărăteasă de mamă! Mama mea e o zeiță! Mama mea e mama mea și eu sunt copilul ei dincolo de vremuri, etichete și blazoane!

Mă iertați că vă spun, dar așa bătrân cum sunt am tras un plâns zdravăn și m-am ușurat. Dumneavoastră nu?

Lasă un comentariu