TEODORA MAREȘ. Actriță. S-a născut la Buzău, pe 27 octombrie 1962. A practicat sport de performanță (atletism) la Ploiești, a urmat cursurile Liceului de Construcții din Brăila, în specializarea arhitectură, sistematizare și desen tehnic. După terminarea liceului, în 1981, dă examen la Institutul de Teatru din Târgu Mureș, unde nu este admisă. Se angajează în corpul de ansamblu al Teatrului „Maria Filotti" din Brăila. În anul 1982 dă din nou examen de admitere la Institutul de Teatru din Târgu-Mureș, dar este respinsă și de această dată. În 1983 dă examen de admitere la IATC București, unde este admisă prima. În primii doi ani este studentă la actorie în clasa condusă de marele actor și profesor Octavian Cottescu. Acesta se stinge din viață când Teodora Mareș trece în anul trei. Absolvă Facultatea de Actorie în 1987.
În 1985, în timpul studenției, este distribuită în rolul Ioana Popa din celebrul film „Declarație de dragoste", în regia lui Nicolae Corjos, care îi va aduce notorietate și un premiu de interpretare, influențându-i cariera artistică. Ulterior va juca în numeroase alte filme.
Pentru Teodora Mareș, viața n-a fost „o cutie cu bomboane"...
- Consider că cea mai importantă perioadă din viață este copilăria. Am fost crescută, de la șapte luni până la șapte ani, de bunicii din partea mamei, la țară, într-o zonă superbă de sub Carpați, cu dealuri frumoase, și acest fapt m-a făcut să privesc mai altfel viața decât copiii de asfalt. Sunt de atunci foarte legată de natură, flori, răsărituri și apusuri de soare, ciripit de păsărele, iarbă. Mă duceam singură în pădure și mă miroseau căprioarele. Mă simt foarte legată de animale. Știu ce înseamnă munca la câmp, să dai la porc și la rațe, să meșteresc prin casă. Mă trag din părinți buzoieni, dar locul despre care vorbesc se cheamă Rușavăț, un sat foarte frumos, uitat de lume. Târziu s-a băgat curent electric acolo, așa că am trăit o adevărată viață la țară și, chiar dacă n-am fost o răsfățată, consider că am avut cea mai fericită copilărie cu putință. Între copii, n-am fost niciodată vedetă. Contrar meseriei pe care mi-am ales-o, mie nu mi-a plăcut niciodată să fiu în centrul atenției. Poate că mi-am greșit profesia. Ar fi trebuit să fac muzică. Regret, a fost un dat pe care nu l-am putut împlini, pentru că mama nu-și putea permite. Primele manifestări ale înclinației către actorie erau micile spectacole pe care le dădeam bunicilor mei: dansam, baletam, cântam foarte frumos. La Brăila, m-am mutat din clasa I. Școala a fost o traumă psihică pentru mine, nu mi-a plăcut deloc. Am urât-o din cauza matematicii. Am fost un copil cu foarte multă energie, chiar dacă nu par. Semăn cu tata, ca fizionomie. Am făcut opt clase la Brăila, sport de performanță - atletism. Primii doi ani de liceu i-am făcut la Ploiești, la un liceu cu secție de sport. Profilul s-a transformat, după treaptă, în mecanic, așa că m-am întors la Brăila, la o clasă de arhitectură, desen tehnic și sistematizare. Matematică și științe exacte făceam mai puțin. Colegul meu de bancă de atunci voia să devină actor. Până la urmă, el a renunțat și eu am mers mai departe. Dar am rămas prieteni ca frații cu el și cu colegul din spatele nostru. Ne ajutăm și acum. Nu m-a preocupat niciodată fizicul meu și nu cred că ieșeam în evidență cu ceva. Cu băieții eram foarte bună prietenă, chiuleam, ne duceam pe faleză, la film. Am așteptat cu calm să încolțească fiorul actoriei în mine. În general, sunt un om izolat. Am ținut întotdeauna la momentele mele de singurătate. Profesoarele mele simțeau nevoia să mă atace, să mă înțepe. Nu m-a ținut nimeni „în brațe", n-am avut un statut special niciodată datorită așa-zisei mele frumuseți, ci dimpotrivă. Prima dată când am căzut, la Târgu-Mureș, la Institut, s-a întâmplat, consider eu, pentru că profesorul cu care mă pregăteam nu lucrase corect cu mine. Îmi dăduse tonuri false de interpretare, în loc să mă lase să spun textul cum îl simțeam. A doua oară, când am dat tot la Târgu-Mureș, și am picat, consider că mi s-a făcut cea mai mare nedreptate. Nici nu mai voiam să dau la Teatru, așa că nu m-am pregătit deloc. Însă, în 29 iunie, când am văzut că toată lumea se agită cu admiterile, n-am putut să stau deoparte și să rămân singura care nu dă admiterea, așa că mi-am schimbat mobila din casă, mi-am așezat-o astfel, mi-am reluat vechiul repertoriu, și m-am chinuit în câteva zile să repet textul scăpând de tot ce era afară, de toate influențele negative, cu foarte mult adevăr, și de asta am intrat, la București, unde eram convinsă că se intră numai cu pile. Studenția a fost foarte grea, mă spălam la dugheană, învățam la lumânare, primeam pachet de la mama în fiecare duminică. Am avut premiera cu „Declarație de dragoste" în anul II, fusesem aleasă de regizorul Nicolae Corjos, care e singurul de la noi din țară care se interesa de absolut tot ce exista „picior de actor" în România, student sau simplu candidat, avea carnețele pline cu numere de telefon, și care m-a ales, pur și simplu, văzându-mă pe coridor. În general, m-am descurcat în viață singură. Cred că se vede pe mine! „Viața pentru mine n-a fost o cutie de bomboane", aș spune, ca și mama lui Forrest Gump. Am la activ șase ani de cămin, doi la liceu și patru la facultate, în podul ATF-ului.
- Vi se reproșează o atitudine misogină. Este îndreptățit reproșul?
- Am întâlnit foarte puțini bărbați care să prețuiască o femeie la adevărata ei valoare. Am avut puține relații și toate au fost de lungă durată. Nu regret că nu sunt măritată, ar fi o corvoadă pentru mine. Cunosc femei care își doresc cu disperare să se mărite, considerând căsătoria fericirea supremă a vieții. Nu m-aș fi gândit niciodată că o să ajung în fața altarului și până la 29 de ani nu mi-am pus problema căsătoriei. De altfel, s-a și întâmplat ceea ce prevăzusem. Și dacă aș fi mamă, aș fi una exagerată, îmi dau seama de asta din comportamentul față de pisica mea.
- Ce așteptați de la viitoarea primăvară?
- Nu o privesc diferit față de ceilalți ani, dar este anotimpul care mă bucură cel mai mult. O aștept, urăsc iarna, îmi place să asist la revenirea la viață a naturii.
„La mulți ani!"
(Fragment dintr-un interviu realizat în luna martie a anului 2000 și publicat în volumul „COLIVIA DE VISE", Editura Tipomur, Târgu-Mureș)
VLAD RĂDESCU. Actor. S-a născut la București, în 18 noiembrie 1952.
Absolvent al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale" (promoția 1975, clasa Sanda Manu și Geta Angheluță). Încă din timpul facultății debutează în film cu rolul titular din Ciprian Porumbescu, devenind unul dintre cei mai promițători juni primi ai ecranului românesc. Este repartizat la Teatrul Național din Târgu-Mureș, unde joacă până în 1987. Este cadru didactic asociat la Facultatea de Teatru din Târgu-Mureș (1987-1994). Între 1990-1994, este director general al Teatrului Național din Târgu-Mureș. În 1994 se întoarce în București, la Teatrul Mic și Teatrul „Nottara". Cadru didactic la Universitatea Ecologică (1996-2002). Profesor dr. la Unversitatea „Spiru Haret" din București.
Cetățean de Onoare al comunei Ciprian Porumbescu, județul Suceava.
Inițiază „Întâlnirile Școlilor și Academiilor europene de teatru", care se desfășoară la Târgu-Mureș (1993, 1994) și la Târgoviște (1995, 1996).
