Am demonstrat deja că Adunarea națională de la Alba Iulia nu a avut autoritatea de a acorda privilegiile cuprinse în punctul III.
Mai trebuie să se răspundă și la întrebările:
- pe cine considera Adunarea ca răspunzător de punerea în aplicare a privilegiilor?,
- pe cine anume considera Adunarea că urma să cadă responsabilitatea respectării privilegiilor?
Prefer - din variate considerente, printre care unul dintre acestea este respectul pe care-l datorăm ideii de unire și de unitate a românilor - să refuz, orice comentariu legat de întrebările de mai sus.
Nu pot însă să nu precizez, că statului român, legat de cele două întrebări-probleme, conform principiilor de drept, nu i-a revenit nici în trecut, nu-i revine nici în prezent și nu-i va reveni nici în viitor, niciun fel de obligații de asumat și de îndeplinit.
Se cuvine să mai amintesc, tuturor celor interesați, că la Conferința de Pace de la Paris - la care a participat și unul dintre principalii alcătuitori ai rezoluției, alături de alți 35 de români democrați-internaționaliști, doctori în drept, de care nu au avut loc și câteva zeci sau cel puțin, câțiva țărani sau meseriași români înțelepți, dr. Alexandru Vaida Voievod, fost de mai multe ori și prim-ministru al Regatului României - , Rezoluția de la Alba Iulia, nu a fost luată între preocupările acesteia și nu a constituit un argument, de luat în considerare, pentru a se orienta în elaborarea documentelor în strict speța în discuție.
Adunarea Națională de la Alba Iulia din data de 1 Decembrie 1918 a fost o îndrăzneață și măreață manifestare a frățietății, a dorinței românilor din Ardeal, Banat, Crișana, Sătmar și Maramureș, de a se rupe pe vecie, de un trecut înjositor - care trebuie să rămână de-a pururi în memoria fiecărui român - și, ca alături de frații lor din Patria Mamă, să clădească o nouă țară, în care să poată duce viața națională dorită, precum a fost și un sprijin moral, pentru aceeași Mamă Primitoare, care mai trebuia - pentru împlinirea visului comun - să treacă și prin furcile caudine ale conferinței de pace, unde România, cu toate că a beneficiat de statutul de țară beligerantă învingătoare, a trebuit să-și apere cu diplomație și chiar cu cerbicie, cele convenite în anul 1916 cu Puterile Antantei, prin a susține aplicarea întocmai a acestora și a tot ce decurgea din această aplicare, precum și să contracareze orice acțiune a celor care nu erau dispuși, ca prin cele ce urmau să se hotărască, să se dea deplină satisfacție României și nu numai acesteia.
Adunarea Națională de la Alba Iulia, cu toată măreția ei, trebuia să se rezume numai la respectarea și aplicarea, principiului adevărat al autodeterminării.
(va urma)
