Cu toată severitatea lui, Napoleon Bonaparte a reușit repede să se facă iubit și ascultat fără murmur, ceea ce nu era o performanță ușoară cu soldatul francez produs al Revoluției. Conștient de drepturile lui, îmbibat de spiritul egalitar, el nu poate fi condus cu cravașa ca soldații armatelor feudale; soldatul francez este mai brav decât toți ceilalți, fiindcă el știe că în fiecare bătălie este în joc onoarea Franței, a regimentului său și a lui. El este exigent, are o personalitate pe care cea mai severă disciplină nu i-o poate anula, el murmură la cea mai mică nemulțumire; nu se adresează temutului general cu formula slugarnică de „excelență" ca în armatele monarhilor, ci îi spun simplu „Generale!" În armata lui Bonaparte, pedepsele corporale (bătaia) erau de neconceput. Când el ridica drapelele unităților vinovate de abateri și le expunea îndoliate, știa că a doua zi soldații vor veni plângând să le ceară și să făgăduiască că nu vor mai repeta greșeala.
Bonaparte nu căuta popularitatea prin concesii făcute disciplinei ca predecesorii săi. Sever numai când trebuia, familiar cu cei bravi, el s-a impus prin exemplu personal, prin capacitatea de strateg, prin grija față de nevoile soldaților, prin faptul că împărțea cu ei pericolele și greutățile. Într-o largă măsură a contribuit și elocința lui, emfatică, pe gustul soldatului francez și foarte apreciată în timpul revoluției. Ordinele de zi, pe care obișnuia să le dea înainte și după bătălie, rămân modele unice, de neimitat, neegalate în ceea ce privește concizia și puterea de exaltare a sentimentelor de mândrie ostășească, de orgoliu național. Aceste ordine aveau darul de a face din soldații lui luptători greu de învins.
