„Sacul și coșul"

Călugării de la o mănăstire vorbeau între ei, despre viața și greșelile altora. Starețul, un om bătrân și cu frica lui Dumnezeu, asculta, timp îndelungat vorbele lor fără să zică un cuvânt. Într-un târziu ieși afară, umplu un sac cu nisip și-l puse în spate. În mână luase un coș cu nisip și astfel se întoarse la călugări. Aceștia îl întrebară îndată ce vrea să le arate cu sacul și cu coșul.

- Sacul din spate, răspunse starețul, reprezintă păcatele mele.

Le-am pus în spate, pentru că nu vreau să le văd. În coș însă port greșelile semenilor mei, ca să le am întotdeauna înaintea mea, fiindcă îmi face plăcere și bucurie să le privesc cât se poate de des. Călugării începură să murmure.

- Vedeți dragii mei, continuă starețul, sacul pe care îl port în spate ar trebui să fie cu păcatele altora, iar în coș să pun păcatele mele. Pentru cele pe care le port în spate, și sunt ale altora, trebuie să mă rog să-i ierte bunul Dumnezeu, iar păcatele mele, cele din coș, trebuie să le recunosc în fața Mântuitorului și să nu le mai fac.

Lasă un comentariu