Dicționarul de lucși al lui Răzvan Ducan, întrucât e vorba despre un dicționar flaubertian de idei primite de-a gata, întoarse însă în rejansa fatalității lor sociale, e o colecție de scăpărări și de fructe confiate ale ping-pong -ului cu realul. Mare amator al acestui sport, încă din tinerețe, Răzvan Ducan a redescoperit tenisul de masă prin intermediul Facebook, unde îi acordă realului (sau mai degrabă efectelor lui de manipulare stresată) lucși de moralist atipic. Uneori esopice sau glumețe, cioraniene alteori până la o sumară lehamite politică (nu întotdeauna întemeiată), enigmatice sau cazone, servele acestei cărți par replici scoase dintr-un dialog continuu peste un fileu incert. Nu numai distanța e unul, ci și reflexul culturii, pe care mulți dintre interlocutorii acestui Turn Babel (numit Facebook) nu îl au, iar autorul însuși îi mimează lipsa, cu certă grație jucată. Incertitudinea acestui fileu însă impune indicibilul drept criteriu de referință, rămânând urma necrozată, independentă să strălucească scoasă din context. Faptul e și unul de simulacru lingvistic, cuvintele limbii parcându-se din uz în formă de dicționar cu care poetul Răzvan Ducan se joacă. Aceste postulatrii (situate între postulat și latrans-ul de tip troll ) sunt o formă de poetică socială nu numai prin faptul că nu sunt neapărat aforisme în sensul clasic, dar și pentru că funcționalitatea lor își are originea în acest cadru, greu de disociat chiar materiei lor poetice. Scoase din context, cu funcționalitatea necrozată, nu ne fac să fim totdeauna de acord cu ele, dar, cu toate acestea (dacă nu cumva datorită/din cauza acestui fapt) își potențează arlechiniada, commedia rezumativă a limitelor, frizând parcursul în recul al omului-arlechin spre marionetă, unele repetându-se, ca leitmotive și limite de rudiment ale memoriei. Unde anume se pierde omul, pe drum, în această simplificare? e una dintre întrebările subtextuale, subînțelese ale tristeții realiste, de fond. Apropierea pe care am face-o, ca areal de lectură, deopotrivă tragică și sublimă, este situată între Facebook, ca organ de manipulare în masă (noul Poem pedagogic, de tip Makarenko, după cum l-am numit cândva!) și Despre teatrul de marionete, eseul lui Heinrich von Kleist. Întrebarea tragică (și fiindcă e o parafrază) pe care o reclamă această apropiere este: de unde vine mâna care manipulează, de jos sau de sus? Sperând că transcendența nu e un lux fără să fie suma lucșilor, avem, în cazul acestui mic dicționar, un tragic poem media postmodern, unul care imită natura (ajunsă ea însăși artificială, întrucât Facebook e un bun simulator de liber arbitru) pentru a-i arăta hâdul din sublim, prostia lirică și limitele. Dar, mai ales, pentru a-i insufla o urmă de speranță: nu în salvarea vieții, ci în Mântuirea ei.
Paris, 9 noiembrie 2017
