Era în ianuarie 1990 când, la Primăria orașului Scornicești, la unul din telefoanele oficiale ne apela... Vadim. Chiar eu, pe atunci, vicepreședinte al C.F.S.N. local, eram de serviciu. Abia împlinisem vârsta de 22 de ani! Un copil! Pe moment, nu mi-am dat seama cine este acest interlocutor, care ne cerea un sediu pentru redacția revistei România Mare, dar i-am răspuns că, la prima ședință a Consiliului, voi aduce la cunoștința colegilor propunerea sa. Ulterior, C.F.S.N. Scornicești nu și-a dat acordul și revista a apărut până la urmă la București. Astăzi, o datorie de onoare mă obligă să spun că n-am citit România Mare decât accidental, lăsându-mă cu prea mare ușurință pradă presei ostile marelui orator, dar, cu o jumătate de an înainte de decesul acestuia, am început să cumpăr regulat revista și o citeam cu maxim interes. Practic, un sfert de veac mi-a trebuit să-mi dau seama, trecând cu vederea unele derapaje, de curajul nemaipomenit al lui Vadim și de excelenta sa capacitate de a înțelege realitatea internă și externă...
Decesul
Silit de împrejurări vitrege, dar și insistând să țină legătura cu poporul prin neîntreruperea tipăririi revistei România Mare, Vadim a recurs la gestul disperat de a-și scoate mașina la vânzare chiar la un post TV. Astfel se explică de ce, în ziua decesului, a fost transportat la Clinica de Boli Cardiovasculare a Armatei cu taxiul. Personalul medical de aici a făcut tot posibilul ca să îi prelungească viața pământească, în condițiile emoționante când multe cadre ale spitalului au venit de acasă în mod special. Inima lui, care îi zvâcnea în piept de 65 de ani, a încetat însă, să mai bată!
