Excepționalul actor și manager teatral NICU MIHOC este noul director al Teatrului Național Târgu-Mureș. În locul obișnuitelor întrebări de... drum nou, vă propun o incursiune înapoi în timp, în urmă cu... 20 de ani și ceva.
Jocul de-a ... „vacanța"...
L-am reîntâlnit pe arhicunoscutul actor al Teatrului Național, Nicu Mihoc, la Târgu-Mureș, în ipostaza de familist, după ce, cu câteva zile în urmă, l-am văzut în Cluj-Napoca, repetând...
- Mie îmi place să lucrez în concediu, când toată lumea are altă treabă, merge la mare, la munte. Profit și eu, o să am măcar trei săptămâni de liniște, mă duc la Cluj, revin acasă, repar țevi, zugrăvesc, adică e o viață normală, ca a oricărui om. (...) Premiera de la Cluj va ieși în 15 septembrie: „Comedie pe întuneric", de Peter Scheffer, în regia lui Theodor Cristian Popescu. Simt nevoia acum, anul ăsta, chiar încep cu două comedii. Pe lângă aceasta, în regia lui Cristian Ioan, la Târgu-Mureș, voi juca în „Scandal în culise". Titlul pentru teatrul de la noi e excepțional. E un teatru foarte puternic în culise. Mai rămâne să dovedim și pe scenă că suntem la fel de puternici.
- Ești un privilegiat. Joci până acum la patru teatre, inclusiv în București.
- Angajat prin cumul la Sibiu, la „Odeon", sper că voi colabora cu Tudor Mărăscu, pentru că dânsul m-a adus în „Odeon", de fapt și la TN Cluj. Pe mine Bucureștiul nu mă impresionează, eu pot să lucrez și la Baia Mare. Nu mă interesează orașul, ci, în primul rând, regizorul, trupa și contextul în care se face spectacolul. Mie îmi place să lucrez, nu să-mi justific salariul. Eu nu dau examene pentru nimeni, teatrul este o stare și un hobby, nu în sensul că eu fac teatru „ca să-l fac pe om mai bun", nu, îmi place să fac teatru pur și simplu. Chiar și în viață - sunt obligat să joc un anumit teatru, cu anumite persoane, nu să spun una și să gândesc alta, pentru a evita lucrurile neplăcute.
20 iulie 1996
* * *
„Spațiul cultural românesc necesită o schimbare!"
- Pari dezamăgit, la început de an. Circulă zvonul demisiei tale din funcția de director. Cât adevăr conține el?
- Ce să fac dacă, cu toate fibrele ființei mele, cred în ceva? Să stau în postul meu numai ca să stau? Să fiu judecat pentru ceva ce nu-mi aparține? Retragerea mea e chestiune de săptămâni. Mi-am dat seama că nu mai pot să fac nimic, să lupt pentru a convinge pe cineva ce trebuie făcut, să-mi pierd 75 la sută din energie. Artistul, dacă nu mai simte, pleacă. Actorul trebuie să moară pe scenă. Nu mai simt, nu mai „arde", nu mă mai doare, o caut pe Thalia pe scenă și n-o găsesc. Am fost un pătimaș, dar a dispărut miza. Nu fac teatru pentru gospodine, ele stau la TV ca să vadă telenovele: „Mama s-a tăiat cu lama". Când ceri bani, trebuie s-o faci pentru ceva. Finanțarea se face pe număr de angajați, și nu pe proiecte și programe culturale. De ce nu se subvenționează „Tare-n clanță" a lui Doru Octavian Dumitru? Pentru că n-au nevoie. Produc. Câștigă. Pentru că marea masă merge „să se râdă"! La instituțiile de stat nu e creată alternativa. Toate treatrele naționale își pierd titulatura. Nu există o mișcarea culturală națională. Spațiul cultural românesc necesită o schimbare. Noi cu ce ieșim în lume? Montăm Shakespeare, Cehov. Dar unde este specificul nostru național? Fugim după sigle. În Rusia, Germania, Bulgaria, Ungaria, nu există decât un singur teatru național. Noi avem o gândire tribală, a „cloapelor" mici. „Hai să facem și la Baia Mare teatru național, pentru zona Oașului!" Cred că, încet, se va retrage statul din asta. Să rămână un singur TNB și să luăm metoda întregii lumi! Dramaturgia românească este foarte puternică. Trebuie să fie ridicată, să i se dea importanță! Vorbim cu admirație despre morți. Dar unde sunt viii? Destinul Andreei Vălean se poate schimba, după „Eu, când vreau să fluier, fluier", poate fi un imbold pentru ea să mai scrie piese. Spectacolul a fost invitat la Bienala de la Bonn. Eu am vrut să fiu consecvent cu ceea ce am spus la început. Am fost puternic până m-am „bătut". Directori sunt toți, animatori sunt puțini. Vreau, în vară, să revin și să decid singur! Fiecare director e liber să-și aleagă trupa. Sunt adeptul schimbării radicale. Împușcați-mă! Trăiesc în prezent, privind, din trecut, spre viitor. Din '85, se tot vorbește despre „Livada de vișini". Se dorește o nouă „Livadă"...? Există starea „Livezii"...? Au înțeles ceva din starea lui Harag? Demersul cultural e una, și „Tare-n clanță" e alta. Nu contează părerea lumii despre artist, ci a artistului despre lume, prin spectacolele pe care le face.
- Nu s-a vorbit numai despre „Livada de vișini"!...
- Nu. Au mai fost și „Rața sălbatică", „Arthur osânditul", nu numai „Satyricon"... Eu am vrut ca această companie să se numească „Romulus Guga", nu „Liviu Rebreanu", dar decizia fusese luată și n-am vrut să fiu „descălecător", am avut totdeauna bun-simț și logică.
- Preferi politica, teatrului?
- Știu că mama mea e mama mea și că Dumnezeu există. Asta-i singura certitudine! Nu sunt marele artist care se bate cu toată lumea. Nu vreau să fiu ars pe rug pentru că pământul se învârtește! Ca să poți să spui că totul e relativ, trebuie să ai un fundament clar. N-am crezut că sistemul teatral e atât de osificat, atât de bolnav „cu accese sănătoase" (mici!). Până când artistul român vrea să fie plătit prost? Vrei aventură? Rămâi în România! Aici nu sunt clare lucrurile. Bâjbâim. Eu am luat „leapșă" sau, poate, nu înțeleg eu! E o cale cu foarte multe benzi, dar nu șapte căi. Sistemul se schimbă de jos în sus, nu de sus în jos. E o chestie organică. Dacă îmi place conopida, și îmi dai tot timpul conopidă, la un moment dat, nu mai mănânc.
Septembrie 2000
* * *
„Teatrul aparține Cetății, și nu pot să-l închid!"
Singurul teatru din România invitat la Bienala de la Bonn a fost Teatrul Național din Târgu-Mureș, reprezentat de o parte a trupei de actori a secției române, care, s-a întors din Germania, unde a cules laurii succesului, cu spectacolul „Eu, când vreau să fluier, fluier", în regia lui Theodor Cristian Popescu, după piesa Andreei Vălean. Este cel mai recent merit al directoratului lui NICU MIHOC, cu care am realizat un interviu, înainte de plecare.
- Marele dramaturg german Tancred Dorst a fost cel care a avut ideea să ne aleagă tocmai pe noi, la ora la care ne hotărâsem că avem de parcurs un alt tip de drum, nu al anchilozării și al nostalgiei vremurilor apuse. Important e ce avem de făcut acum - unii o spun doar declarativ, pentru că dă bine, dar nu fac nimic pentru dramaturgia românească. Din acest punct de vedere, faptul că suntem prezenți în festivalul de la Bonn dovedește că Teatrul din Târgu-Mureș este cel mai puternic din România. Avem un mediu intercultural, multicultural, multietnic, avem două trupe (secția română și secția maghiară), care au realizat performanțe impresionante. Eu, cel puțin, la secția română, mi-am propus să fiu un promotor a tot ceea ce e nou în dramaturgia românească, fără a uita însă de marile noastre valori - Caragiale, Sorescu, dar important e prezentul imediat. Rezultatele au confirmat drumul estetic foarte bine ales. Trebuie să mergem pe un principiu economic, conform căruia să lucrăm pe proiecte culturale și programe. Pentru că, altfel, nu știi la ce te raportezi, pentru ce consumi bani, în ce scopuri îi dai. (...) „Fluierul"... lui Cristi Popescu a fost un adevărat „bum", care, a luat, întâi, multe premii la festivalurile din țară, pentru ca să „plece" apoi peste hotare (a fost premiat și la Sofia). (...) Cred în managementul agresiv, în sensul radicalizării. Pentru a atrage surse financiare, trebuie să te miști într-un alt mod, să prezinți credibilitate pentru proiecte, nu să dai cu banul pentru ceva ce nu reprezintă nimic. Eu mi-am asumat și neîmplinirile, și realizările, nu sunt adeptul scandalului, ci al cinstei și corectitudinii. Cred că acest oraș merită un alt tip de a face teatru, și asta ne-o spune publicul, care nu vine, din cauza noastră. Publicul nu este vinovat, ci oferta trebuie să fie clădită pe un bun-gust. Teatrul trebuie să dea o direcție a lui, să fie deschis spre orice manifestare. El aparține Cetății, și nu pot să-l închid. (...) Vreau să mă bat cu Craiova, cu Teatrul „Nottara", cu „Bulandra". Nu este stare de visare, e posibil. Repet, avem două trupe cu potențial extraordinar. Ce ne lipsește oare ca să reușim? Cum ne gestionăm, cum gândim, ce vrem? Actorii trupei române au nevoie de mize mari. Iolanda Dain abia acum a luat un premiu. Aștept confirmarea la timpul potrivit pentru alții. Două exemple, după „Fluier", sunt „Job" și Pink Body". Nu sunt pentru peticire, ci pentru o schimbare reală. Aștept de zece ani ca actorul român să fie bine plătit, să conteze valoarea și munca. Aș încheia cu celebrul dicton: „Dacă are cineva ceva de spus, să spună acum, sau să tacă pentru totdeauna"!
8 iulie 200
Interviuri realizate de IOANA FLOREA
(Din volumul „Colivia de vise", Ed. Tipomur, Târgu-Mureș)
