Profesorul şi poetul Mircea Alexandru Duca pregăteşte lansarea unui nou volum de versuri cu titlu fascinant - Crepusculul vârstelor!

Distribuie pe:

Domnul Mircea Duca este un om dezvoltat cultural, plurivalent, poet deosebit de sensibil şi totodată un sportiv adevărat, toată viaţa profesor de educaţie fizică, licenţiat în atletism, totodată profesor antrenor de atletism. Cronologic, între 1974-1978 a fost profesor de educaţie fizică la şcoala generală din comuna Şincai, instructor al Organizaţiei Pionierilor din Consiliul Judeţean, şef al comisiei sport, turism, organizarea vacanţelor, şef comisie presă, propagandă şi cultură, membru al Comisiei judeţene de ocrotire a minorilor, profesor de educaţie fizică la Gimnaziul de Stat Mihai Viteazul, antrenor de atletism la Liceul cu program sportiv Szasz Adalbert din Târgu-Mureş, metodist al Inspectoratului Şcolar Mureş, responsabil al Cercului pedagogic al profesorilor de educaţie fizică din şcolile generale ale municipiului Târgu-Mureş. Membru al Comisiei Naţionale a Pregătirii sportive Teoretice, membru evaluator în Comisia Judeţeană de examinare a concursului de titularizare şi de suplinire în Învăţământ Spiru Haret Mureş. Iniţial a absolvit Liceul Industrial în 1971, în meseria de electrician, specialitatea Maşini şi Aparate Electrice. În literatură este autor de poezie, critică literară, reportaje, proză scurtă, însemnări, redactor de reviste literare, colaborator la cotidiene şi reviste judeţene şi centrale, colaborator la presa scrisă şi auzită, chiar ziarul nostru, şi la studioul de radio regional. Disciplinele principale studiate sunt Teoria şi Metodica Educaţiei Fizice şi a Sportului, Psihologia Şcolară, Pedagogia generală şi cea Şcolară, Managementul clasei de elevi, Consilierea educativă, Managementul Cunoaşterii. În avanpremiera lansării de carte pe care o pregăteşte, reţin poezia de pe copertă, urmând să redau cât mai multe. Citat. „Eu nu exist. Există doar trecerea mea printre voi, iubindu-vă. Fără mine veţi fi mai puţini, mult mai puţini. Am spus-o doar aşa într-o doară". Din prefaţa cărţii, scrisă de Petru Curticăpean, sub semnul melancolic al elegiei, reţin mai mult, citând-o fidel, fiindcă domnul profesor a venit foarte bine pregătit pentru acest material, cu toată documentarea necesară la dânsul.

Cartea de faţă se constituie într-un amplu oratoriu în care poeziile sunt cânturi aduse, după cum afirmă însuşi autorul, eternelor cuvinte în extaz, cu care poţi face aproape orice, cele care inchid şi deschid gura ca păpuşile care se trag de mână (Cuvinte). Reproducând fidel părerea comentatorului, marea majoritate a poeziilor sunt plasate în registrul sensibil al melancoliei, al sensibilităţii dureros de dulce, a elegiei cultivate. Adesea obsedant, poetul se mărturiseşte furat de amintiri desprinse din despărţiri şi singurătăţi (Speţă). Atmosfera e una de zi, difuză, adesea înserare sau noapte, în care cade întortocheat în amintiri (Căutare). Simte nevoia de prieteni, altfel e un dezactivat sau, mai plastic, un necăutat pe pământ, un anotimp care a trecut (Stare). Răzbate, puternic, patriotismul declarat, vezi Sărbători năuce, în care ziua de 1 Mai devine un remember pe care-l trăieşte cu pionierii, uteciştii, partidul, steaguri, muncitori şi muncitoare, oameni de ordine. E vremea când ne-am iubit patria şi are nostalgia defilării…Poetul retrăieşte nostalgia unei iubiri ardente, ce nu e nici somn, nici vis, nici plâns şi nici singurătate, tocmai de acolo venim şi nu era nimeni în noi (Cântec de cândva). Tot astfel retrăieşte copilăria, cu imagini de neuitat, agrară, mirişte, trifoi, buruieni, mătrăgună, urzici, mersul desculţ pe arătură, ori imaginea dezolantă a unui învăţător bătrân, mocofan şi trist (Tablou rural). Trecerea vremii o simte cu sentimentul că… am fost nisip într-o clepsidră, cândva (Cântec), un poet care a copilărit în preajma cuvintelor limbii române, în Ardeal, fiu de pământ natal din Band. Poet, cu tot ce mişcă în jurul său, Mircea Duca simte trecerea, chiar dacă o spune poetic… tot aşteptând, privind cum pleacă din noi, în fiecare toamnă, cocori (Instanţă). În rest nu ne adunăm, ci ne risipim, pe colbul drumurilor, tot căutând Calea (Da). Se entuziasmează privind Râul frumos cu umeri largi sau oftează, „Dă-ne Doamne celor care am rămas, Luceafărul de seară, să ne fie lumină, că noaptea e lungă". Se simte străin în propria ţară şi elegiac, e toamnă în mine, ca în fiecare poet. Se întreabă, ce mai fac, dacă îmi este dor (Uneori). Priveşte deranjat cum românii pleacă şi nu mai vor să fie români. Impresionantă descrierea lui Petru Curticăpean. Mircea Duca scrie în vers liber. Poet al cetăţii, în oraşul ardelean, simte nevoia convieţuirii. Îşi declară ferm admiraţia faţă de poezia modernă, Maiakovski, Andre Breton, Alfred Jarry, Nichita Stănescu, poezia simbolistă, Bacovia, ori marii noştri clasici Eminescu, Blaga. Întreg volumul de fapt este un autoportret. Deocamdată atât, dar voi reveni cu multe versuri din carte!

Lasă un comentariu