După epocala hotărâre de proclamare a Unirii politice a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş cu vechea Românie, hotărâre decretată la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918, la prima şedinţă ţinută la 2 decembrie în acelaşi an, în acelaşi oraş istoric, Consiliul Dirigent Român al Ardealului, ales de Marele Sfat Naţional, a repartizat membrilor săi diverse resorturi, şi l-a desemnat ca şef (ministru) al Resortului de Justiţie pe membrul Consiliului Naţional, avocatul luptător naţionalist dr. Aurel Lazăr, în casa căruia din Oradea-Mare, la 12 octombrie 1918 s-a redactat declaraţia românilor pentru ruperea lor de sub stăpânirea ungurească din Budapesta, de către deputatul român dr. Alexandru Vaida-Voievod. Precipitarea evenimentelor a dus în mod fatal şi natural la unirea de la Alba-Iulia, Consiliului Dirigent ales aici revenindu-i greaua şi istorica sarcină de a organiza, în toiul revoluţiei, în ţinuturile româneşti recent unite, toate serviciile publice, restabilind ordinea publică, liniştea, legalitatea, tulburate şi ameninţate mai ales de vecinii fostei stăpâniri.
Încă de la descompunerea armatei austro-ungare şi dezlănţuirea revoluţiei de la finele lui octombrie 1918, administraţia şi toate serviciile publice şi de siguranţă şi-au încetat activitatea, cele mai multe fiind înlocuite de consiliile naţionale locale revoluţionare şi de gărzile naţionale româneşti, iar după decretarea Unirii de la Alba-Iulia, serviciile publice ungureşti nu au mai funcţionat.
Uşile justiţiei erau închise, cu excepţia serviciilor cărţilor funciare care mai funcţionau rezolvând mai mult înscrierile în favoarea justiţiabililor unguri şi transcrierile averilor statului pentru eludarea drepturilor naţiunii române. Aceştia încasau lefurile înainte, chiar şi pe mai multe luni, atât judecătorii cât şi ceilalţi funcţionari.
Consiliul Dirigent, cu toate serviciile sale, conform hotărârii de la Alba-Iulia, şi-a mutat sediul de la Sibiu unde a început imediat activitatea cu mult elan şi fără a avea multă experienţă, dar cu o voinţă fermă în a avea realizări, înjghebându-şi din mers serviciile centrale şi administrativ-centrale ale judeţelor. Astfel, la 9 decembrie, a fost ţinută deja seria şedinţelor la Sibiu.
Încă din luna ianuarie 1919, au fost preluate serviciile administrative de la unguri şi numiţi pe posturi prefecţi români. Deseori, funcţionarii unguri, mari şi mici, au refuzat să depună jurământul oficial şi de credinţă faţă de noile autorităţi româneşti, părăsindu-şi posturile, cu gândul premeditat de a se dezintegra serviciile publice, producând tulburări menite să împiedice şi să zădărnicească organizarea şi consolidarea administraţiei româneşti în Transilvania, şi în consecinţă să demonstreze lumii că românii erau incapabili să-şi organizeze viaţa proprie de stat în aceste provincii ieşite de sub stăpânirea ungurească.
Consiliul Dirigent însă, ajutat de românii binevoitori şi pricepuţi, a reuşit să se organizeze în mijlocul acestui haos, depunând o muncă istovitoare şi folosindu-se de aportul pe care-l puteau oferi prietenii, depăşind în scurt timp toate barierele şi greutăţile care i s-au pus în cale.
Prima dispoziţiune urgentă luată a fost decretul nr. 1 din 24 ianuarie 1919 care reglementa funcţionarea provizorie a serviciilor publice, aplicarea legilor, problemele funcţionarilor şi folosirea limbilor, decretându-se printre altele:
„Art. 1. Legile, ordonanţele, regulamentele şi statutele legale (de, n.n.) dinainte de 18 octombrie 1918 (data declaraţiei de rupere a Românilor Transilvaniei de sub statul unguresc, n.n.), rămân, în interesul ordinii publice şi pentru a asigura continuitatea de drept până la altă dispoziţie, în vigoare, în mod provizoriu, cu excepţiile din acest decret şi în celelalte, ce vor urma.
(va urma)
