Manuscrisul de jad - Cămașa de aloe

Dumitru Mircea Buda, Susana Iurian, Ioan Astăluș, Constantin Nicușan, Valentin Marica, Adrian Giurgea și elevi ai Școlii Gimnaziale din Zau de Câmpie la lansarea cărții „Dincolo de anotimpuri".

Noua carte de poezie a Susanei Iurian, „Dincolo de anotimpuri", apărută la Editura LitArt, are aceeași linie de orizont ca și celelalte  publicate, începând cu anul 2013: „Fascinația luminii" și „Peisaj interior", adică inima cuvintelor în care adastă ceruri de lumină.  Eul poetic, prin laudă luminii, își află cale spre inima cuvintelor, cale și veghe, iubire și iertare, întru a percepe astfel curgerea timpului; „ca să pot aștepta fericită o nouă zi", se confesează Susana Iurian în chiar poemul „Spre inima cuvintelor" din volumul „Fascinația luminii", după cum, într-un alt poem, „O viață vulnerabilă", de data aceasta din volumul „Peisaj interior", lumina îi dă eului poetic tărie biruitoare, preschimbând vulnerabilitatea în surâs. Eul poetic se împlinește prin omniprezența  luminii, prin lumina ca izbândă, cum ar spune George Coșbuc, de unde  starea de echilibru, de împăcare, aidoma celei sublime din rostirea rugăciunii: „Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat"...

Susana Iurian este un poet al luminii.

Noua sa carte, „Dincolo de anotimpuri", vine să întregească  acest râvnit atribut de poet al luminii și, mai departe, acela al focului sacru prin care anticii defineau poezia. „Dincolo de anotimpuri" e tot lumina, lumina anotimpurilor calendaristice așezată în cea a anotimpurilor interioare, locul înalt, inefabilul. Anotimpurile poetei, cele ce prelungesc înspre un nesfârșit lumina dintâi, lumina de acum și cea care va fi,  devin rugă pentru cuvânt, amintind de o altă rugă din marea noastră poezie, cea a lui Octavian Goga: „Doamne, dă-mi cântecul și dă-mi lumina!" Cântecul și lumina se desprind, în ritualul poetic al Susanei Iurian, din cuvintele ce pot atenua tristeți, lacrimi, pași obosiți, răni ale vieții. De aceea poeta  se roagă pentru cuvintele întregi - primul poem al volumului se intitulează „Rugă pentru cuvinte" - încărcate în inefabilul nemărginirilor și al dorinței de înveșnicire. Cuvintele întregi, cele întemeietoare de curate anotimpuri interioare, sunt cuvintele „din basmul nesfârșit/ ce-l spun în șoaptă îngerii iertării". Ființa, între pământ și cer, e numai cuvânt, e numai „poem", aflându-și, astfel, o nouă naștere, poate cea superioară, a înlăuntrului inefabil, eliberat de vicleșugurile finitului. Este bucuria poetei de a-i găsi înlăuntrului ei armură, ceea ce numea Ioan Alexandru „cămașa de aloe". Ființa, mai puțin a Lutului și mai mult a Duhului, mai puțin a secătuirii și mai mult a rodirii și seninătății, își zămislește drum de pace prin cărări de lumină. „Izvorul vieții" pe care-l invocă poeta („Eu și tu") e fără vină și noapte  („Psalmul în zori"), refăcând, așadar, „drumul inimii spre pace", asociindu-și metafora zborului alb sau metafora limpezirilor de stea, amintind de imaginea azurului suitor din poezia lui Vasile Voiculescu.

Un preaplin al luminii domină tărâmul poetic al Susanei Iurian: „Sufletul meu închide-n poezie icoane de senin", șoptește poeta, sau, o altă șoaptă: „Lumină am mereu pentru cuvinte". Invocând  lumina - „M-acopăr cu atâta lumină să nu mă-ncapă noaptea" -,  poeta invocă  înflorirea grădinilor de sufletprin care renasc speranțele și „minunea de-a transforma teluricu-n divin". O stare de beatitudine domină versul: „Chiar de ne-ncearcă teama, uneori,/ noi seara o trăim ca pe-o amiază". Este imaginea din poemul „La tâmple cu bătrânele ninsori", o ars poetica. Versul zidește splendoare (a se vedea metafora altarului), poeta știind să stea în fața lui Dumnezeu, nu în umbra lui, în corola bucuriilor simple ca semn al lepădării de grija cea lumească și al apropierii deapa cea vie. „Părticica mea de cer, Doamne!" exclama filozoful. Susana Iurian, dincolo de anotimpuri, își caută colțul ei de cer („Cum să-mi câștig un colț de cer"), când iluziile se sting, ieșind la scenă deschisă întrebările esențiale despre om, existență, viață și moarte, începând cu cea mai insistentă, din același inspirat poem, „Cum să-mi câștig un colț de cer": „Cine suntem?".

Prin cuvânt, învestit de poetă cu aură divină, timpul nu e clipă, ci veșnicie - „Veciile rostogolite-n vers sfârșitul clipei îl amână" -  poezia devenind merinde euharistică - „Beau din ea senin ca din fântână" -  prefigurând, blagian, imensitatea în care ființei îi cade aripa de lut: „Din patimi n-am păstrat niciuna,/ sperând ca să ajung și eu/ să stau cu îngerii Tăriei/ la Cina mare-a veșniciei." („Candela mea")

„Dincolo de anotimpuri" este mărturia felului în care se poate rosti un  jurământ în numele Limbii române,  cartea unui  poet care știe cum trebuie să-și așeze harul pe pagina de carte, poet blând, discret, dar atât de puternic în căutarea frumuseților prin care ființa umană se înalță spre ceruri de adevăr și vis.

 

Lasă un comentariu