...Și pe care o propunem cititorului de gazetă nu numai să o înțeleagă, dar și să facă un mic efort școlăresc de a-i memora întâmplările și învățămintele! Momentul istoric al rostirii ei de mii și mii de glasuri urmând să fie cea de-a 100-a mare reîntâlnire de la Alba Iulia a neamului românesc, din ziua de sâmbătă, 1 Decembrie 2018! Iar rugămintea mea se adresează nu numai purtătorilor de nume și prenume neaoșe românești, ci tuturor fiilor acestei țări. Așadar, faceți bine și ascultați cam cum glăsuiește acea poveste veche de când lumea! Ne-o depănă, precum un colind sfânt de Crăciun, un mult prea tânăr și înțelept fiu al unui mândru cătun, răsfirat între văile și pădurile înzăpezite ale Munților Gurghiului, loc de Rai pe pământ românesc pitulat mai în sus de Dulcea și de Podul Runcului Ibăneștiului mureșean:
„Pe-un picior de plai își avea castelul un crai, vestit în toată lumea pentru țara sa frumoasă și bogată și pentru fiica lui fără asemănare. Își spunea Nemuritorul și se închina Dumnezeului Cerului Preaînalt. Când veni vremea, istețul și viteazul crai de la miază-noapte îl înduplecă pe bătrânul rege să-i dăruiască fiica de soție și primi ca zestre și măreața țară. Făcură nuntă mare și Dumnezeu le dărui trei preafrumoase fiice: Valahia, Moldova și Transilvania. Când au crescut, părinții le-au hărăzit fiecăreia partea ei. S-au așezat la casele lor, erau harnice, înțelepte, țineau cu sfințenie credința părinților, și una la alta. Cu timpul le-au dăruit părinților zece nepoți și nepoate: Muntenia, Oltenia, Banatul, Crișana, Maramureșul, Ardealul, Moldova, Basarabia, Bucovina și Dobrogea, și au trăit veacuri de-a rândul, avându-se bine unii cu alții și unele cu altele. Ucidă-l Toaca însă, urâtor de sporul și dragostea între frați, a ridicat iar și iar asupra lor războinici cruzi de la capătul pământului, de au răpit moșiile, iar pe fetele de crai, cu tot neamul lor, le-au făcut roabe în propria Țară. De atunci au robit pentru binele stăpânilor, care le-au depărtat una de alta, vlăguindu-le moșiile și învrăjbindu-le urmașii, să uite că toți sunt de un sânge și să-L uite și pe Dumnezeu. Însă, Atotțiitorul nu a îngăduit la nesfârșit împilarea robilor Săi. Și-a adus aminte de credincioșenia lor din neam în neam și le-a ridicat jugul de pe grumaji, risipind vrăjmașii în cele patru vânturi. Urmașii fetelor de crai au binecuvântat pe Domnul și au hotărât să unească moșiile înstrăi-nate și fărâmițate, jurând să trăiască uniți în cuget și simțiri în vecii vecilor, spre cinstirea strămoșilor, dăinuirea strănepoților și spre slava lui Dumnezeu, căci «Unde-i unul nu-i putere/La nevoi și la durere/Unde-s doi puterea crește/Și dușmanul nu sporește". Iar „Unde-s doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor», spune Mântuitorul".
Curând vor fi 100 de ani de atunci. Noi avem datoria să ducem cu mulțumire moștenirea mai departe. Chiar noi suntem strănepoții în această poveste minunată, pe care o dorim fără de sfârșit. Dar asta înseamnă ca fiecare generație să prețuiască UNITATEA neamului, să o trăim, să o afirmăm, să o apărăm și să o transmitem ca pe o moștenire sacră urmașilor noștri până-n veac.
