Așa cum știm cu toții, Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos, dincolo de semnificația sa teologică, ca întrupare a Cuvântului divin prin creația nevăzută și văzută, cu precădere a omului, după chipul și asemănarea Sa, dincolo de fenomenul în sine, presupune o simbolistică ce vizează schimbarea și înnoirea vieții spirituale și a omului în general. O asemenea metamorfozare onto-teologică (a creației ce aparține și evoluează spre divinitate), prin acest fenomen al chenozei - pogorârii lui Dumnezeu Fiul, marcat de cel mai mare eveniment istoric al umanității, petrecut în mod simbolic în ieslea Betleemului din provincia lui Iuda, Nașterea lui Iisus Hristos, i-a îndreptățit și legitimat pe primii Părinți ai Patristicii să-L numească pe Iisus (tradus prin Yahve este mântuire) Noul Adam, astfel că Nașterea Domnului avea să se constituie într-o nouă paradigmă onto-teologică, constituindu-se în piatra de temelie - piatra din capul unghiului - a uneia dintre cele mai mari religii a lumii, creștinismul. Prin Nașterea Sfântă a lui Dumnezeu Fiul au fost înlocuite vechile legăminte dintre om și divinitate, cu un Legământ Nou și veșnic, cel dintre Iisus Hristos, ca simbol al divinității născute dintr-o ființă umană creată și Dumnezeu Tatăl, devenind dintr-un Dumnezeu teocratic - suficient Sieși, un Dumnzeu teantropic, proniator, cu grijă față de creație și de om în primul rând. Astfel, prin nașterea lui Iisus Hristos, prin firea Sa duală: umană și divină, s-a realizat interferența dintre imanență și transcendență, punctul comun al acestei interferențe fiind regăsit pe Crucea creștină, care reprezintă atât simbolul infinitudinii timpului și spațiului, la care se raportează omul în evoluția sa spirituală, ca principiu moral ontologic, cât și modalitatea - forma și actul, în sens aristotelic, prin care se realizează această interferență dintre lumea verticală, din care a pogorât Iisus, omenizându-se și cea orizontală, de pe care s-a înălțat, pe acea Scară a Cerului (Ioan Scăraru), pe fondul continuei schimbări și deveniri a omului și umanității, îndumnezeindu-se, prin acest metabolism și acea interacțiune dintre imanență și transcendent, intermediat după cum era firesc și necesar de noua Naștere a Dumnezeului ființă, dincolo de prima Naștere, cea spirituală, adică cea din Cuvântul - Logosul divin, după cum ne lasă mărturie chiar Mântuitorul prin Sfântul evanghelist și apostol Ioan. În același timp, Nașterea Mântuitorului s-a constituit într-o premisă necesară în procesul evoluției și desăvârșirii unirii dintre Creator și creație, cu omul în primul rând. Prin Nașterea Sfântă, prilejuită de această sărbătoare a Crăciunului, Dumnezeu s-a „golit" de conținut, devenind după cum am arătat deja, un Dumnezeu chenotic și teantropic (chenoză însemnând pogorâre - golire de conținutul exclusiv divin, iar teantropic un Dumnezeu care nu își mai este suficient Sieși, fiind necesară revelația supranaturală prin pogorârea Sa pe Pământ), mai pe înțelesul tuturor, un Dumnezeu pogorâtor, salvator și mântuitor care se îngrijește de creația Sa, nemulțumindu-se doar cu acel atribut de a fi creator, disjuns de creație, specific orientării deiste și gnosticismului, în general. Astfel, prin acest fenomen al chenozei, Fiul lui Dumnezeu a devenit om îndumnezeit și Dumnezeu înomenit, transfigurându-se prin nașterea Sa din spirit în trup, ca parte cuprinzătoare a creației din Logosul - Cuvântul divin.
Ca atare, prin această Naștere Sfântă, care reprezintă întruparea Cuvântului, Dumnezeu l-a născut pe Fiul Său, care după cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur la comentariul făcut la evanghelia lui Matei, era considerată o a doua Naștere a Fiului lui Dumnezeu din și prin intermediul Fecioarei Maria prin acel fenomen tainic al Imaculatei Concepțiuni. Așa cum în mod metaforic prezenta Nașterea Mântuitorului, Sfântul Ioan Damaschin, acest fenomen al Sfintei Nașteri era privit ca o primăvară înnoitoare, pentru întreg neamul omenesc, întrucât atunci „Când S-a născut Domnul nostru din Fecioara Maria, El a risipit la toată lumea o primăvară veselitoare și a întors-o către înnoire. Căci, născându-Se Domnul și Dumnezeul nostru, ne-a izbăvit din iarna înșelăciunii și din frigul rătăcirii și ne-a întors către primăvara bucuriei după ce a luat asupra-Și chipul nostru și l-a înnoit pe dânsul prin luarea trupului Său".
Astfel, pe lângă comuniunea dintre Creator și creație, prin intermediul acestei Nașteri s-a realizat o schimbare și o înnoire a spiritualității, punându-se fundamentul - piatra din capul unghiului unei noi religii - creștinismul. În același timp, prin această naștere a fost schimbată lumea păgână politeistă, care se supunea și proslăvea mai mult la zeități, Iisus Hristos devenind simbolul unei divinități unice supreme, marcând saltul umanității din politeism în monoteism, având ca precursori pe strămoșii noștri geto-daci și religia mozaică iudaică. În același timp, ontologicul - ca existență de sine stătătoare, prin Sfânta Treime și implicit prin revelația treimică supranaturală avea să devină o creație conștientă onto-teologică, sub supravegherea nemijlocită a lui Dumnezeu Treimic. Mai mult decât atât, prin revelația supranaturală, marcată de Nașterea Mântuitorului, Împărăția lui Dumnezeu devenea dintr-o Împărăție teocratică - autarhică (suficintă Sieși) într-o Împărăție teantopică, în centrul grijii Sale stând recuperarea creației decăzute, în primul rând a omului, căzut prin încălcarea interdicției divine, prin binecunoscutul și ireversibilul păcat originar. Mai mult decât orice, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel în (2 Cor. 5:17), prin Nașterea Sfântă a Mântuitorului s-a realizat o făptură nouă - un chip înnoit, dezbrăcându-se de cel vechi, Nașterea și Crăciunul semnificând reînnoirea după chipul Celui ce l-a zidit (Col. 3:10)), adică o nouă creație din și prin Iisus Hristos, ca adevăratul chip al lui Dumnezeu. În acest mod și sub această formă, Iisus, ca simbol al omului îndumnezeit și al lui Dumnezeu înomenit, reprezintă chipul desăvârșit al Tatălui, pe care pe calea revelației supranaturale S-a desăvârșit prin coborârea Sa pe Pământ.
