În Tinda Crăciunului, la poalele bradului...

Distribuie pe:

Când eram copil mi s-a spus o poveste și aș vrea să v-o împărtășesc și Dumneavoastră, până nu o să fie prea târziu și o s-o uit. O poveste care ne relatează felul în care bradul, modest la fire, dar săritor la nevoie, a ajuns Pom de Crăciun și copac de leac pentru suferinzi.

Se spune că demult, tare demult, când picioarele sfinte ale Domnului nostru Iisus mai pășeau pe acest pământ, s-a iscat din senin o furtună, cum nu se mai pomenise. Grindina era cât oul de porumbel, vântul smulgea pietrele din loc, iar cerul se întunecase ca la venirea nopții, deși era miez de zi.

Domnul Hristos și Sfântul Petru, tocmai se aflau atunci pe drum, la marginea unei păduri, și au cerut adăpost copacilor, care însă se ascundeau, care mai de care mai zgribuliți și mai înfricoșați. Mândrii stejari și fagi nu au vrut să-i primească la adăpostul lor, pentru că abia își puteau păzi frunzișul bogat de urgia cerurilor - unde să-i mai adăpostească și pe cei doi călători? Merii și perii au spus că trebuie să-și apere fructele, sălciile și plopii s-au făcut că nu-i bagă în seamă și au tăcut.

Dintre toți, doar bradul s-a învoit să le ofere adăpost. El a spus: „Fructe mândre pe care să le apăr nu am, frunzișul meu e făcut din ace ascuțite care nu se tem de grindină, oamenii mă ocolesc și mă socotesc nefolositor, dar, dacă vreți să-mi cinstiți acoperământul cu prezența voastră, eu vă voi primi cum voi ști mai bine și am să învelesc trupurile voastre cu ramurile mele dese".

Zis și făcut. Domnul Iisus și Sfântul Petru au fost păziți cum nu se poate mai bine de bradul cel vrednic. Apoi, furtuna s-a oprit, iar soarele a răsărit din nou, mândru, pe cer. Atunci, ieșind din adăpostul cetinei, Iisus cuvântă astfel către brad:

- „Dintre toți copacii, tu, bradule, ai fost cel mai vrednic, iar eu, prin voia Tatălui Meu, te voi răsplăti. Fie ca, de azi înainte, iarna, tu să nu-ți mai lepezi frunzișul ca ceilalți copaci, ci să-l păstrezi veșnic. Apoi, fie ca acele tale înțepătoare să capete o mireasmă care să-i bucure pe oameni, să le dea putere și să le vindece bolile, astfel încât ei să te prețuiască așa cum se cuvine. Cât despre lipsa ta de rod, fie ca în miez de iarnă, când toate fructele pământului se vor fi terminat, oamenii să te împodobească și să pună pe ramurile tale toate bunătățile, iar atunci când se vor strânge în jurul tău, ei să se gândească la Mine, pentru că tu ești copacul cel mai drag Mie."

Numai ce zise acestea și Cel Sfânt dispăru, împreună cu Sfântul Petru, într-o geană de lumină. A rămas în pădure, însă, bradul cel falnic, cu darurile sale nemuritoare, precum și această poveste murmurată de frunzișul copacilor, înfiorați de minunea dumnezeiască.

Rugând pe Dumnezeu să vă răsplătească osteneala și răbdarea cu care m-ați ascultat, în anul acesta, cerându-mi iertare dacă am rănit pe cineva cu cuvântul, închei aducându-mi sprijin cuvântul vrednicului de pomenire părintelui Arsenie Papacioc, ctitor și duhovnic al mănăstiri Techirghiol, chip al răbdării, al iubirii și al sfințeniei:

„Timpul, lumea, forfota, toate lucrurile vremelnice vor dispărea ca o fantomă și nu ne va mai rămâne altceva decât veșnicia: „onorurile fug, aurul te părăsește, trupul putrezește, singură veșnicia rămâne"! Va fi bună sau îngrozitoare? Ce zici dragul meu? Te prinzi să te silești la o alergare salvatoare și la o ajungere atât de lăudată de nesfârșitele cete îngerești și să vezi slava Maicii Domnului care, neștiută de tine te-a plâns și te-a ocrotit în toată viața ta? Și în cinstea aceasta, în lumina cerurilor deschise te va încununa, ca pe un biruitor, Hristos Dumnezeu care se naște Prunc în Bethleemul Iudeii".

Copii, hai fuguța, hai fuguța, lustruim frumos ghetuța. Amin!

 

Lasă un comentariu