Manuscrisul de jad - Doamne intră și la noi!

Distribuie pe:

Motto:

Lângă staul,

stând în mijlocul inimii mele,

din suflarea gurii

se ridică o stea albă...

Suntem la fereastra Crăciunului. Desigur, simțim cum se luminează, cum se mlădie cele trei flori sfinte din vechiul colind, floarea vinului, floarea grâului și floarea mirului. Având azur în gene și căutând imaginea legănuțului „de păltinuțu", ne îndepărtăm de rumoarea vorbelor deșarte, devastatoare pentru umbletul sufletului prin lume. Teama Sfântului Arsenie Boca era ca oamenii să n-o ia razna. Se pare că ne întrecem în a o lua razna, în a nu ne îmbuna, în a ne îngusta firea, neglijând chemarea de a ne lărgi sufletul ( Constantin Noica vorbea de sinele lărgit), sporindu-ne, astfel, pe noi, fiecare în parte, și sporindu-l pe celălalt prin ceea ce gândim și facem; îndepărtându-ne de ceea ce hulea cu glas de foc Osea Prorocul, jurămintele strâmbe, silniciile și întunericul „locuitorilor fără vlagă".

Vine Sfântul Crăciun cu cel mai mare dar pentru fiecare, acela al transformării omului în Om. Ajungem, iar, la reflecțiile Sfântului Arsenie: „M-am înhămat la carul cu un ideal cam greu, transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu și frate al Fiului Său mai mare, însă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant, nu te lasă să te ocupi de nimicurile acestei vieți". Reflecțiile acestea devin colind al trezirii spiritului, al inefabilului în care Mântuitorul se naște, și atunci ce vreme înălțătoare e aceasta a pelerinajului nostru duhovnicesc "cântând cu zăpada până la piept" spre altare. De aceea ne rugăm și noi, precum ucenicii lui Emaus: Doamne rămâi cu noi căci este spre seară și ziua aproape a trecut. Ce pustietate ar fi să nu-l simțim pe cel Născut, să lăsăm spiritul întemnițat sau să asfințească prea lesne. Intră în bucuria Domnului tău, se spune într-o binecunoscută pildă, ideea apărând, sub o altă formă, și la Fericitul Augustin: Mă tem ca nu cumva Dumnezeu să treacă (printre noi!) și să nu știu. Cu alte cuvinte să nu zădărnicim tocmai acele momente care dau măsura rosturilor noastre veșnice, simțindu-ne ca făcând parte din neamul iubitor de Dumnezeu, urmând credința celor care au rostit : Înalță fruntea și surpă întărâtările păgânilor!

Putem fi , de Crăciun, vase ale bucuriei, precum în colindul ce preamărește Cana Galileii ca loc al înmulțirii roadelor, al voioșiei făpturilor lui Dumnezeu și al plinătății: Apa-n șase vase-au pus / Și le-au umplut până sus. Și-i alăturăm colindului rugăciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, nu ne lăsa în vrăjmășia și rătăcirea care preschimbă vinul în apă!

Dacă Iisus a intrat în colibele sărăcăcioase, acestea făcându-se, deodată, cer strălucit și boltă de mărgărit, să-l chemăm ACUM pe Iisus și în colibele noastre, spunând: Doamne intră și la noi!

 

Lasă un comentariu