1940. An tragic, dezastruos, pentru România Mare, făurită la 1 Decembrie 1918, îngrijorător pentru viitorul ei! An blestemat. Niciunul din rândul marilor oameni politici, din păcate, nu a acceptat să ia frâiele guvernării unei țări, asemănătoare unei corăbii fără cârmaci, îndreptându-se spre stânci.
O făcea, în acele momente grele pentru o țară sfâșiată, generalul, viitorul mareșal Ion Antonescu, în cel mai greu moment pentru România, cu teritoriul rupt în bucăți de vecini care ne urau, lacomi, precum ungurii, sovieticii și bulgarii. O Românie ruptă, furată sub lăcomie revizionistă! În vest, nordul Ardealului, în urma Diktatului de la Viena, din 30 august 1940, era dat Ungariei horthyste și fasciste, vecina lacomă, mereu cu acea nestăpânită nostalgie, cu acea dorință nepotolită de alt revizionism teritorial, de după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, de după Tratatul de Pace de la Trianon, din 4 iunie 1920, sprijinită, încurajată de Germania și de Italia. Atunci, la 30 august 1940, în palatul „Belvedere" din Viena, blestemat de români, României i se făcea o mare nedreptate istorică. Iar România, prin guvernanții ei, ceda o parte din teritoriul național, fără luptă, fără a trage măcar un foc de armă.
La est și la nord-est, bolșevicii sovietici, prin Pactul secret Ribbentrop-Molotov, prin anexele lui, încheiat, la 23 august 1939, între Stalin și Hitler, nazismul dând mâna cu comunismul sovietic, la 26-28 iunie 1940, în urma acelor anexe secrete, prin notele ultimative staliniste, întreaga Basarabie, acea moșie dintotdeauna ștefană, precum și nordul Bucovinei și Ținutul Herței, cu populație românească, au fost ocupate de URSS, cu tancurile trimise de sub steaua rubinie a Kremlinului.
La sud - lăcomia bulgară! Bulgarii, răzbunători, văzându-se învingători, după bătălia de la Turtucaia, din toamna anului 1916, dar învinși, și ei, după Primul Război Mondial, ca și ungurii, cu ochii pe sudul Dobrogei, cereau, și ei, pământ românesc. Și l-au obținut. Au fost ocupate Cadrilaterul, cu Balcicul, locul atât de drag reginei Maria, regina-soldat.
Așa că, în blestematul an 1940, România Mare, „România dodoloață", cum îi plăcea s-o numească marele poet și filosof Lucian Blaga, era ruptă, hăcuită, și în vest, și în est, și în nord, și în sud! O tragedie națională!
Este momentul în care, după mai multe consultări și refuzuri din partea liderilor politici români ai perioadei interbelice, singurul care-și asuma o mare responsabilitate, într-un moment istoric, dificil, era Ion Antonescu, mare patriot, militar de carieră, cu o pregătire excepțională în domeniu, cu rol esențial pe timpul bătăliilor Primului Război Mondial pe frontul din Moldova, cu înalte funcții, după aceea, în România Mare. El, generalul, viitorul mareșal Ion Antonescu, era cel care, în iunie 1941, dădea celebrul ordin: „Ostași, vă ordon: treceți Prutul!". Ca român mândru, ca mare patriot, ca militar demn, avea un singur gând, un singur țel: întoarcerea în granițele firești ale României Mari, făurite la 1 Decembrie 1918, a Basarabiei, a nordului Bucovinei, a Ținutului Herței, a nordului Ardealului, furat, de Ungaria, prin Diktatul de la Viena, a Cadrilaterului. Totul, pentru „stăvilirea pârjolului roșu bolșevic", nenorocirea care s-a abătut asupra fraților noștri dintre Prut și Nistru, asupra românilor transilvăneni, asupra celor nord-bucovineni.
Au rămas, undeva în urmă, bătăliile și victoriile din prima parte a celui de-Al Doilea Război Mondial, din Stepa Calmucă, de la Odessa, după care a urmat drama Armatei Române, sub „generalul ger" de la Stalingrad - Cotul Donului, din iarna sfârșitului anului 1942 și începutului de an 1943. Un „inamic" de temut. A urmat acel moment de istorie tragică „a lui Ion cel fără de mormânt", odată cu lovitura de stat din 23 august 1944, trădat, vândut, arestat de comuniști, de rege și de ruși, împușcat la stâlpul din Valea Piersicilor.
De-acum, pentru România sfâșiată va continua drama începută în anul 1940. Ea va fi intensificată, apoi, de trădarea de la Yalta! Acolo, la Yalta, la un chef cu vodcă, delicatese, cu icre negre, în fața lui Stalin, Churchill și Roosevelt, pe colțul unui șervețel, a fost hotărâtă soarta României, deși, după 23 august 1944, Armata Română a întors armele, luptând împotriva Germaniei naziste și a Ungariei horthyste și fasciste, până în munții Tatra, până la porțile Vienei, până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Dar România n-a fost recunoscută, de cei trei, ca țară cobeligerantă, amplificându-i drama. Ce a urmat, sub tancurile bolșevice ale Kremlinului, românii știu prea bine! Despăgubiri înrobitoare de război, dominația Moscovei, abuzuri, arestări ale intelectualilor, preoților, țăranilor, crime, România sub vânturi vitrege, vândută fiind, de englezi și de americani, rușilor. Acesta-i adevărul. Iar așteptații „salvatori" americani, n-au mai venit, așa cum au promis, lăsându-ne în strânsoarea acelui clește roșu al URSS.
Azi, acea „Românie dodoloață", tot mai mult apropiindu-ne de Centenarul Marii Uniri, de al făuririi ei, la 1 Decembrie 1918, nu mai există. România Mare nu mai e mare, cum a fost, nu mai este întreagă, ci ciuntită sub viscolul unor neprielnice vremi, atâta timp cât teritoriile ei se află în granițele altor țări, sub ocupație străină.
Pagina neagră a anului 1940, neagră rămâne pentru acea perioadă, când integritatea teritorială a României Mari a fost frântă, abuziv și sfidător, de marile puteri. „N-am bănuit că va veni o vară - scria poeta Leonida Lari - / Cu intrigi de omor în dosul stânii, / Și c-o tristețe mare, cât o țară, / În care s-au înstăpânit străinii." Adevărul e că, într-adevăr, cam prea mult s-au înstăpânit străinii pe la noi! Ne place, nu ne place, acesta-i adevărul!
Ar fi prea multe argumentele care, pe noi, românii, ne cheamă la solidaritate, la unitate națională, la necesara armonie socială. Ar fi momentul! Iar ca argument la îndemână mă voi opri la un simplu elementar exemplu. Degetele unei mâini, toate au un rol, un rost. Dar puternice pot fi doar adunate într-un pumn. Deci, unire, români!
