Anchetă - Invităm pe cei care fac parte din fenomenul cultural și au ceva de spus, să răspundă la întrebările unei anchete de început de an

Anchetă - Invităm pe cei care fac parte din fenomenul cultural și au ceva de spus, să răspundă la întrebările unei anchete de început de an:

- Ce a însemnat anul 2017 pentru tine?

- Ce aștepți de la 2018?

- Ce ar trebui să facă instituțiile de cultură, oamenii de cultură în anul centenar? (N.B.)

Răzvan Ducan: „Oamenii de cultură trebuie, în măsura în care simt că pot fi utili, să se conecteze la proiectele Centenarului!

În ceea ce mă privește pot spune că anul 2017 a fost unul excepțional! El s-a derulat sub semnul unei sărbători infime - un pas mic pentru omenire, un pas mare pentru mine - împlinirea a 60 de ani de viață. Premeditat și nepremeditat, în același timp, aparițiile editoriale având semnătura mea, sau în numele meu, au curs. Au curs atât numeric cât și din punct de vedere al substanțialității lor. Au curs pentru că am continuat să visez frumos, zic eu, fără bariere între ani, fără opreliști, fără înhibări. Au curs fiindcă am gândit momentul ca un cadou făcut mie și nu ca un drept. Au curs fiindcă și alții s-au gândit în numele anilor mei rotunzi, să-mi facă bucurii. Au curs și pentru că am avut un soi de noroc, de am ajuns la o astfel de vârstă „matusalemică". Desigur, cifra 60 a fost și este una care a început sub semnul panicii (panicii începutului de… vârstă a III-a) ca apoi să se deruleze sub semnul firescului. Nu e ușor să constați că timpul trece și pentru tine și că a trecut de mult timpul vârstei când credeai că tot ce zboară se și mănâncă și vei fi veșnic tânăr. De aceea am scris și publicat volumul de versuri Cumpăr timp, Ed. Vatra veche, care este până la urmă un strigăt de disperare, dar și o împăcare cu mersul lucrurilor, unde și eu, biet fung, sunt supus acelorași reguli ale „marii treceri". E cartea unei obsesii, obsesie care nu s-a manifestat doar în preajma acestei vârste, fiind o permanență în scrierile mele. Spuneam într-o reflecție din Dicționarul de lucși că „ceasul nu măsoară timpul, ci doar convenția noastră", așa cum mai spuneam că „idealul vieții mele este să las gravidă clipa, să se umple de consistențe". Nicolae Băciuț este cel care mi-a scris prefața acestor noi „consistențe", găsind puncte de sprijin (ale) artei mele literare: „Vocea poetică a lui Răzvan Ducan are distincție și originalitate. Stilul lui are identitate, limbajul are particularități care reverberează din formația sa inginerească. Construcțiile lui poetice sunt ingenioase, surprinzătoare, într-un amestec de rigoare clasică cu elanuri postmoderniste. E ironic cu măsură, laconic cât încape". Și tot aici trebuie să redau un foarte mic fragment dintr-un interviu, existent în carte, luat de mine, mie însumi, totul pentru o mai bună înțelegere: „Ești un poet cu reacție? Da, sunt un poet cu reacție. Atât cu reacție întârziată, cât și cu reacție spontană, după caz. Reacționez diferit la înflorire față de ofilire, la înălțare față de dărâmare, la bine față de rău. Sunt atât în arderea piliturii de fier, cât și în ruginirea fierului. Sunt deopotrivă în sămânță și fructul ce cade mustind pe pământ. Sunt în ora exactă a tuturor culorilor și în cea inexactă a hazardului. Probez înălțimi cu trei numere mai mari. Mă încaier cu puful de păpădie și îmblânzesc furtuni. Henri Coandă își probează, prin poezia mea, efectul ce-i poartă numele". Și pentru că era (este) o carte a eu-lui meu „nemângâiet", referitor la timp, trebuia să concep și o carte a suportului material al acestui eu, suport vizualizat în 2 D. Cu alte cuvinte, o carte de fotografii, un album al vieții mele în mișcare, „de la origini până azi", idee ce a aparținut fiului meu. Așa s-a născut Albumul fotografic „Răzvan Ducan - 60", Ed. Nico, în două formate, unul mare, A4, cu o copertă concepută de fiul meu și un format puțin mai mic, cu o copertă concepută de mine. În ambele variante, cartea cuprinde peste 100 de fotografii din etapele mai importante ale CV-ului meu, bio-bibliografic, inclusiv cu o prefață și o postfață, ambele explicative. Poate e vanitate sau poate nu. Oricum voiam să arăt celor care „vor veni", că cel care a scris cândva poezii (rimă involuntară) avea „carnea îmbrăcată în ștofă" și era „pipăibil cu mâna", cum ar fi spus Nichita Stănescu.

O carte însemnată a fost, de asemenea, cea cu titlul excepțional, Părintar. Răzvan Ducan - 60, găsită de fiul meu, scriitorul Darie Ducan, care a simțit nevoia să facă cu mine un interviu fluviu de peste 100 de pagini, un interviu între un „douămiist" (el), cu întrebări către un „optzecist" (eu). A ieșit o carte despre viața mea, dincolo de pojghița unor informații de suprafață, o carte inedită prin sinceritatea și ingeniozitatea întrebărilor, deopotrivă cu cea a răspunsurilor. (Aici mă laud.) Poetul Adrian Păunescu a găsit o inspirată asociere între noi, și totodată măgulitoare, care a fost postată de Darie pe coperta a IV-a a cărții: „Un poet remarcabil, tânăr și copleșitor, Darie Ducan continuă opera de familie a tatăui său, Răzvan Ducan, poet și gazetar de prestigiu, din Târnăveni. Dumnezeu a dat acestei familii suficientă vocație pentru a întemeia o literatură".

Un moment deosebit al anului 2017, a fost cel de la începutul lunii ianuarie când prietenul-scriitor, Nicolae Băciuț, m-a anunțat că intenționează să-mi dedice un număr aniversar (un supliment) al revistei lunare de cultură, pe care a inițiat-o în 2009 și o conduce, „Vatra veche". Bucuria a fost maximă și a constituit și bunul prilej de a răspunde la o serie de șapte seturi de întrebări, pe diverse teme culturale, inițiate de acesta: Provincia fără provincialism; Despre condiția de scriitor; Despre EMINESCU; Despre patriotism; Despre „animatorul cultural"; Despre cenaclu; Despre politică, Despre ADRIAN PĂUNESCU. Așa a apărut și cartea acestuia Dus - Întors; Răzvan Ducan, Ed. Vatra veche, în a cărei prefață intitulată „Provincia fără provincialism" îți justifică gestul „pentru un portret al scriitorului de la tinerețe, până la materitate", „un scriitor care contează, care rămâne". Interviurile au apărut și în suplimentul nr. 6 al Vetrei vechi, rezervat mie. De fapt, acest supliment a fost o muncă în tandem, el și eu, reușindu-se în final un număr frumos unde eu sunt arătat în „direcțiile" cele mai reprezentative. Aproape cât 3 cărți, acest număr aniversar, scos atât pe hârtie, parte color, cât și în format electronic, ajuns la peste 20.000 de adrese de E-mail, pe întreg mapamondul. Și contextul și atmosfera lansării lor (a revistei și cărților enumerate, dar și altele ale fiului meu) la Târnăveni, în 23 iunie 2017 (în 25 iunie împlineam 60 de ani) a fost una a bucuriei, dar și a încrederii că pot privi înapoi „fără mânie". Ba mai mult, pot privi chiar cu mândrie! (Aici iarăși mă laud.)

Tot în anul luat în discuție am publicat o carte, într-un fel inedită, Dicționarul de lucși, Ed. Vatra veche, având o prefață de Darie Ducan. Este o carte de „aforisme, panseuri, viziuni, ironii, șuruburi, sârme, alte lemne", precum o caracterizam autoironic, având în uvertura ei un set de 60 de întrebări pentru 60 de răspunsuri scurte, puse mie însămi, practic un... selfie. Tot în anul ce a trecut am reușit să public o primă ediție din cartea Torna, Torna, Ed. Vatra veche, mai exact o „antologie de versuri pentru „minte, inimă și literatură", dedicată Anului CENTENAR 2018", carte lansată deja, la finele anului 2017, la Reghin și Blaj, programată a fi lansată și la Sighișoara la începutul anului 2018 și, probabil, în multe alte localități. De altfel, a trebuit deja „să trag" o nouă șarjă de exemplare....

Ce aștept pentru 2018? Pentru ianuarie 2018, Epistole către Adrian Păunescu. Carte de iubire, Ed. Vatra Veche, este cartea cu care voi începe o serie de lansări, prima preconizată fiind la Reghin, de Ziua Eminescu (15 ianuarie) când va avea loc o sărbătoare EMINESCU și o comemorare PĂUNESCU. Am tras de asemenea o nouă „șarjă" din cartea mea de versuri, Poporul de proști, versus Eminescu, Ed. Vatra Veche, carte cu care îl voi arăta și în acest an pe Eminescu, cel din vasele mele comunicante. Vor fi lansări cu cărțile mele și voi participa în continuare la manifestările unde voi fi invitat (concursuri de poezie pentru tineri, simpozioane, comemorări, lansări de cărți ale colegilor scriitori, etc.). Voi continua seria cugetărilor, cea începută cu Dicționarul de lucși, și voi continua, de asemenea, să fac publicistică în domeniul cultural, care probabil se va însuma într-o nouă carte de gen. Voi continua să scriu cronici de carte, cronică de evenimente culturale, dar și altele, la revista culturală „Vatra veche", unde sunt redactor. Desigur, voi continua să scriu poezie.

2. În acest an CENTENAR toate motoarele națiunii, inclusiv cele culturale, trebuie „turate" la maximum și subscrise momentului aniversar. Unele instituții s-au pregătit cu câțiva ani mai devreme, gândind și propunând proiecte. Altele, nu. Totul după înțelegerea și disponibilitatea directorilor și oamenilor de cultură din aceste instituții. Poate o vor face în ceasul „al doisprăzecelea", sau poate nu o vor face deloc.

Oamenii de cultură trebuie, în măsura în care simt că pot fi utili, să se conecteze prin proiecte, sau participări la proiecte, la acest eveniment. Este, dincolo de toate, o datorie morală. O „Eu mi-am slujit țara cu armele mele: pana, vioara și bagheta". Cu alte cuvinte, țara poate fi slujită și altfel, important fiind să simți necesar acest fapt și să o faci din inimă. „Patria din inimă susține patria din teren", spuneam în același Dicționar(ul) de lucși. De aceea, ca poet, în numele patriei din inimă, îmi slujesc și eu țara cu poeziile mele, cu articolele mele din presă, cu stările mele atitudinale. Nu știu dacă e mult sau e puțin, dar am fost și sunt pregătit să o fac cât mai bine.

În final, propun un poem, privitor la rotundul mirific de Românie „dodoloață": În partea concavă a Carpaților s-a adunat Transilvania,/ luând forma curburii în care a fost turnată./ În partea convexă a curburii Carpaților,/ Moldova și Muntenia, toată.// Principiul vaselor comunicante/ a făcut să țină ce aluneca dintr-o parte,/ și dintr-o parte în alta a curburii să se dea,/ preaplinul iubirii ce se dorea.// Inițial, munții Carpați erau liniari,/ înalți, semeți, frumoși și clari./ În ei era un popor de oameni vii/ ce modela viitorul pentru copii.// Ca un arc, munții au fost încordați,/ de cei de-o parte și alta a acestor Carpați./ Pentru ca să se destindă și să sară la cei/ ce vor să muște din rotundul ei.// A contesta arcul Carpaților e o chestiune gravă/ și-n partea convexă și-n partea concavă./ De aceea, nu-l îndreptați cu ciocanul pe nicovală,/ e dreptul arcului de a veghea pentru țară.// (poezia Curbura Carpaților)

Lasă un comentariu