Vasile cel Mare (330-379), unul dintre cei trei Părinți capadocieni și singurul care s-a bucurat de cinstea de a fi numit „cel Mare", și aceasta datorită darurilor speciale cu care a fost înzestrat: mare personalitate ecclesiastica, organizator, excelent exponent și apărător al învățăturii creștine ortodoxe, părinte al monahismului răsăritean, reformator al liturghiei. S-a născut la anul 330, în Capadocia, într-o familie vestită pentru noblețea, bogăția materială și spirituală și credința ei cu totul deosebită. Temelia educației sale este pusă de tatăl sau, Vasile, profesor de retorică la Neocezareea în Pont, fiu al Sf. Macrina cea Bătrână, și elev al Sf. Grigorie Făcătorul de Minuni. Doi dintre frații săi au ajuns episcopi alături de el: Grigorie de Nyssa și Petru II de Sebaste, iar sora sa, Sf. Macrina cea Tânără, a ajuns un model de viață ascetică. După ce a studiat la Cezareea Capadociei, la Constantinopol și Atena, însușindu-și și aprofundând tot ceea ce era mai bun din cultura păgână, revine în țară în 356 și devine profesor de retorică.
Nu după multă vreme, părăsește cariera de profesor pentru a îmbrățișa viața monahală. Primul pas pe care îl face este de a se boteza. Apoi pornește într-un pelerinaj, care îl duce în marile centre de trăire ascetică din Egipt, Palestina, Siria și Mesopotamia, pentru a-i cunoaște pe marii trăitori asceți ai vremii, în cele din urmă se stabilește ca sihastru pe malul râului Iris de lângă Neocezareea (358). Nu după mult timp, în jurul său se adună o mulțime de ucenici, punându-se astfel temeliile primei comunități cenobitice. În 358 este vizitat de Grigorie de Nazianz, cu care legase o trainică prietenie, în timpul studiilor la Atena, și împreună redactează Filocalia, o colecție de texte din scrierile lui Origen. Totodată, Vasile concepe setul de Reguli monahale (Regulele mari și mici) care vor avea un mare impact asupra organizării și dezvoltării monahismului cenobitic în Biserica Răsăriteană. Totodată, înființează o serie de mănăstiri care vor urma regulile întocmite de el. Eusebiu, episcop de Cezareea, sesizând aptitudinile deosebite ale lui Vasile, îl convinge să primească harul preoției. Este hirotonit în 364. Vasile se dedică trup și suflet noilor sale îndatoriri, fiind un bun sfătuitor, remarcabil exeget al Sfintelor Scripturi, stâlp al credinței și sprijinitor al Bisericii. După moartea lui Eusebiu în 370, este numit succesor al acestuia în scaunul episcopal de Cezareea, mitropolit de Capadocia și exarhal diecezei politice a Pontului. Conștient de importanța misiunii sale, Vasile s-a ostenit să fie la înălțimea răspunderilor care îi reveneau.
A încercat să curme schismele și ereziile din întregul Răsărit creștin, prin cuvântări unite cu acțiuni, prin tratate polemice, prin legături practice cu toți, căutând pe unii, trimițând pe alții, apelând, avertizând, blamând, cenzurând, apărând popoarele, cetățile, pe particulari, ajutând pe cei săraci, pe bolnavi și năpăstuiții soartei. El creează un complex de asistență socială lângă Cezareea, supranumit Vasiliada, pe care Sf. Grigorie îl așază mai presus de cele șapte minuni ale lumii, în materie de credință, îl înfruntă direct pe împăratul Valens, sprijinitor al arianismului și pe trimișii săi. Pentru el, succesul Bisericii era strâns legat de unitatea ei. În acest sens, s-a străduit să mențină relații bune cu Biserica Romei. Personal i s-a adresat papii Damasus, descriind situația dificilă a Bisericii din Răsărit și invitându-l la un contact direct cu aceasta. Din nefericire, unitatea dintre Răsărit și Apus nu putea fi realizată din pricina disputei legate de ceartă dintre Paulin și Meletie pentru scaunul de Antiohia, mai exact, care dintre ei era ocupantul legal al scaunului episcopal antiohian. Apelurile făcute de către Vasile la Alexandria și Ia Roma, nu au dat niciun rezultat, mai ales pentru că ierarhia apuseană era împotriva lui Meletie, favorizat de Vasile, recunoscându-l pe Paulin.
În planul controverselor teologice, Vasile s-a confruntat cu aripa extremistă a arienilor, conduși de către Eunorriiu, cât și cu pnevmatomahii, care negau dumnezeirea Duhului Sfânt. După cum era de așteptat, activitatea deosebită pe care Marele Vasile a desfășurat-o, nu a fost văzută pretutindeni cu ochi buni. În unele cercuri a fost suspectat de apolinarism, pentru că a corespondat cu Apolinarie și că ar fi accentuat mai mult unitatea Persoanei lui Hristos, decât separarea celor două firi. Cu toate acestea, el și-a dus misiunea la bun sfârșit, adormind întru Domnul la 1 ianuarie 379, fără a vedea rezultatele strădaniilor sale concretizate în convocarea și ținerea sinodului ecumenic de la Constantinopol, din 381/2, prin care se pune virtual capăt ereziei ariene. Opera scrisă completează excelent portretul Sf. Vasile. Deși adeseori s-a accentuat doar latura sa de organizator, diplomat, sau administrator bisericesc, activitatea sa literară îl dezvăluie în plinătatea măreției sale. Opera sa scrisă a fost apreciată atât de cei educați, cât și de cei mai puțin educați, de creștini, dar și de păgâni. Vasile a abordat dintre cele mai variate teme: dogmatice, ascetice, pedagogice și liturgice.
La mulți ani cititorilor cu numele de Vasile și Vasilica!
