„Sunt mult mai norocos decât mulți oameni din lume"
- Domnule Adrian Pintea, cum simțiți acea înstrăinare de sine care destructurează eul actorului prin identificarea cu personajele? Cum vă regăsiți individualitatea în culise? Aveți garanția asta?
- Da, am garanția asta, pentru că eu cred că niciodată nu se întâmplă (și, dacă se întâmplă, asta ține de domeniul patologicului) ca un profesionist real, autentic, să se afle în pericolul de a-și pierde personalitatea proprie și de a se „difuza" într-un personaj, oricât de atractiv ar fi acesta sau de special. Întrebarea se referă mai ales la rolurile care presupun dezechilibru psihic. Mie mi s-a întâmplat să trec pe lângă această capcană în „Henric IV", de Pirandello, în film („Pădureanca") și sunt pasibil de „alunecări de teren" psihice, atunci când mă duc la Craiova, pentru „Hamlet". Repet: nu cred că acest fenomen poate să se întâmple unui pofesionist. Dacă i se întâmplă să se piardă în personaj, ori nu e un profesionist desăvârșit, ori are alte necazuri. Însă această profesie este una de cursă lungă, de rezistență, și e mult mai sportivă decât se crede.
- Mergeți spre personaje sau aduceți personajele spre dvs.?
- Cele două atitudini înseamnă două feluri de teatru, cel puțin. Cred că se întâmplă și așa, și așa. Depinde de personaj. Atunci când personajul este extrem de bine conturat, cum se întâmplă în literatura dramatică de calitate, probabil că e nevoie de un efort conștient și apreciabil de a te duce înspre el, mai ales că el are date foarte bine fixate în memoria colectivă. Dar cred că e mai indicat - și, mai ales, interesant pentru spectator - să aduci personajul spre tine, pentru că, altfel, nu s-ar explica de ce spectatorul de teatru se duce să vadă „Hamlet" jucat de X și de Y; în mod cert, nu se duce să „citească" piesa „Hamlet", asta o poate face și la bibliotecă. Îl interesează textul în interpretarea unui actor anume sau într-o viziune regizorală anume, așadar, o persoană anume.
- Cât îl costă tracul pe un actor? Ca pedagog, credeți că cei care se orientează spre această profesie o fac pentru a-și domina slăbiciunile sau un eventual „eșec" metafizic?
- Sunt două întrebări aici. Tracul e o condiție pe care trebuie s-o suporte și sportivii de mare performanță. Nu cred că Laura Badea (sunt total îndrăgostit de performanța ei la scrimă și o respect foarte mult pentru asta) are mai puțin trac decât am eu la premiera cu „Hamlet". E un alt tip de trac, dar... tot trac. Iată că similitudinea cu sportul se manifestă și aici. Tracul există, evident, și ține de un simț al responsabilității realist, dar și de un bagaj de inhibiții pe care-l avem cu toții, actoria fiind, ca și sportul de performanță, o meserie de vitrină, în care și succesul și eșecul au loc la vedere. Nu e ceva obișnuit, adică nu e o situație comună aceea a unui om care stă singur în fața mai multor oameni și trebuie să le comunice ceva. Trac au și profesorii la catedră; e o chestiune care ține de comunicarea dintre oameni și care cu greu poate fi depășită. Pentru asta, da, trebuie efort, autocontrol.
- Înțeleg că și dvs. ați fost în situația asta. Cum ați depășit-o?
- Da, de foarte multe ori, dar am încercat să-mi controlez reacțiile și să împrumut o detașare care, măcar că nu era autentică, era utilă în clipa aceea. Cu timpul, aceste momente devin însă din ce în ce mai rare, pentru că se naște... nu o rutină, dar un obicei. Omul se obișnuiește cu orice, până și cu lucruri mult mai grave, darmite cu tracul.
- Revenind acum la acel handicap interior...
- Dacă o problemă sufletească nerezolvată i-ar recomanda pe unii dintre... concetățenii noștri să devină aspiranți la teatru? Nu cred că e vorba de un handicap, ci de sensibilitate mai specială, mai mare decât media; și nimic altceva. Dar, pe lângă asta, probabil că respectivii au și semnalele unor abilități strict necesare în lumea spectacolului, pe care cred ei că nu și le pot exercita decât așa, făcând actorie. Nu înseamnă că mulți dintre cei care-și doresc foarte mult să devină actori, și nu reușesc, nu ajung la un moment dat piloți extraordinari de cursă lungă, sau înotători, sau scrimeri ca Laura Badea, sau arhitecți, sau... Există foarte mulți oameni care sunt actori neîmpliniți, și asta n-a făcut un dezastru din viața lor.
- Teatrul e o iluzie a realității?
- Teatrul corespunde mereu cu realitatea, nu este decât o expresie sintetizată a ei, pentru că, dacă el nu este în mijlocul vieții, și nu-și împrumută același ritm energetic și forță, este un teatru mort, respectiv un teatru prost. Teatrul viu este cel ce animă un grup de oameni care, întâmplător, se numesc spectatori și, într-o formă esențializată, prescurtată și concentrată, le oferă adevărurile pe care ei le simt și le vehiculează zilnic, dar reformulându-le așa ca ele să fie perceptibile mai clar.
- Ați făcut mult teatru, dar și mult film. Cum ați receptat diferența dintre cele două arte?
- De la un anumit punct, sunt două meserii foarte diferite sub aspect tehnic, adică la nivelul instrumentarului. Ceea ce caracterizează filmul, din perspectiva actorului, este tehnica prim-planului, iar în teatru prim-planul nu există decât arareori, și cu tehnici speciale. Iată o diferență de instrumentar. În esență, însă, e vorba de aceeași meserie, căci nu cred că filmul are alt scop decât teatrul - comunicarea unei emoții -, numai că, în teatru, actorul este mai responsabil și este autorul direct al emoției pe care o poate produce, pe când în film, nu neapărat regizorul, cât domnul sau doamna de la montaj.
- Cât vă costă un rol? Sau e o obișnuință trecerea de la un rol la altul?
- Nu e o obișnuință, slavă Domnului! Nu sunt atât de bătrân. Nici nu-mi doresc să devină o obișnuință.
- E un ritual?
- Are ceva de ritual; fiecare rol e o inițiere. Nu vorbesc de tot felul de fleacuri pe care trebuie uneori să le facem, deși eu sunt destul de norocos, n-am făcut „fleacuri" decât cu trei rușinoase ocazii. De aceea, vreau să te și corectez: n-am făcut foarte mult film, atâta cât aș fi vrut să fac, dar cu siguranță că fiecare rol a însemnat ceva, pentru că munca la un rol, executarea și împlinirea lui înseamnă și consumarea unei perioade strict definibile din viața unei persoane. Dacă n-am plătit cu altceva, cu timpul vieții mele am plătit; asta e o chestiune de care sunt conștient, sunt responsabil, îmi asum răspunderea și-i simt perfect greutatea.
- Ce se mai aude cu Teatrul Româno-American? Dar cu Teatrul Țigănesc, pe care intenționați să-l construiți?
- Teatrul Româno-American a fost o experiență interesantă, măcar pentru că am reușit să demonstrez că actorul român poate juca în orice limbă, că e extrem de talentat din punctul ăsta de vedere, iar grupul meu de prieteni, mica trupă cu care am făcut „Orfeu în Infern" și „Fool for Love" la Teatrul Româno-American m-a încântat, m-a bucurat, a demonstrat niște lucruri extraordinare. Experiența, însă, s-a oprit la un moment dat, atunci când TRA a încetat să mai aibă pretenția de a monta spectacole în limba engleză, lucru pe care nu l-am înțeles și refuz să-l comentez. Iar la ideea cu Teatrul Țigănesc n-am renunțat, cinstit să fiu, nici acum. N-are nicio legătură cu folclorul țigănesc, nu aș fi făcut un teatru în care vedete să fi fost cântăreți la acordeon de tipul Adrian Copilul-Minune sau Nicu Vijelie... Dimpotrivă, proiectul - pe care l-am început, de altfel, la Teatrul „Bulandra", dar care n-a putut fi aplicat din rațiuni financiare - era o adaptare a piesei „Domnișoara Nastasia", care să cuprindă ceea ce mi se pare mie remarcabil, frumos și estetic din cultura și protocultura neamului țigănesc migrator, deci originar. N-are nicio legătură cu rromii de cartier, e adevărat. Vulpașin al nostru ar fi fost țigan, iar imposibilitatea lui de a ajunge iubitul Nastasiei n-ar fi stat în caracterul lui, așa cum este în piesă, iar violența lui ar fi fost o problemă de natură etnică (o româncă și un țigan din același cartier, dintr-un București guvernat de obsesii etnice). Pe de altă parte, aveam ocazia să cântăm o muzică țigănească adevărată, veche, superbă, chiar adunasem partituri muzicale, cu ajutorul unor foarte interesanți artiști de origine gitană, din India, Spania, Ungaria, Cehoslovacia (unde e o unitate de țigani nomazi și artiști foarte interesantă) și din Ardealul nostru, unde sunt țigani nomazi, cum bine știm, niște artiști absolut splendizi atâta vreme cât nu sunt pervertiți la „urbanismul" care distruge nu numai cultura țigănească reală, ci și cultura română.
- Sunteți hipersensibil. Recunoașteți?
- Nu recunosc. Sunt un om sensibil, dar nu cred că hipersensibil. Cred că (mă felicit pentru asta) nicio exagerare nu-mi place și nu-mi face bine.
- Știți că publicul așa vă vede?
- Probabil că mă vede și așa, numai că informațiile pe care le are publicul despre mine sunt exact cele pe care trebuie să le aibă, adică numai rolurile jucate până acum. De exemplu, publicul nu-și imaginează că mă poate vedea într-o piesă comică, or, eu îmi doresc să joc comedie, și cred că aș putea s-o fac mulțumitor, cel puțin. Surprinzător, nu?
- Jucați în „Ondine", la Național, de vreo trei stagiuni. A fost alegerea dvs. să nu jucați și altceva?
- Relațiile mele cu Teatrul Național au fost în ultimul timp destul de ciudate, dar nu e singurul lucru ciudat care se întâmplă în această perioadă cu teatrul românesc. De pildă, avalanșa schimbărilor de directori, în care eu nu prea cred; adică, e o ritmicitate în care n-am încredere. Cred, de exemplu, că Teatrul Național trebuie condus de o personalitate stabilă, una, dacă se poate, pe o perioadă mai lungă, dar... vremuri capricioase, tranziție și alte explicații din astea „liniștitoare" au dus la o existență a mea „puțintel" mai periferică în Teatrul Național, ceea ce mi-a permis să mă ocup de locul meu în Academia de Teatru și Film, mi-a oferit destul timp liber, și nu sunt deloc nefericit din cauza asta.
- Considerați că e mai importantă calitatea dvs. de pedagog decât cea de actor?
- Nu le pot pune în competiție, pentru că sunt lucruri care ar fi bine să existe în același timp. Nu cred că e bine să fii pedagog atâta timp cât nu ești practicant pe scenă, într-un fel sau altul. Cred că e important să fii tot timpul pe scenă și să vii la catedră de la repetiții și să pleci de la catedră la spectacol. Cred că e un lucru ideal (care, ca toate lucrurile ideale, nu se poate face în toate cazurile). Pe de altă parte, un noroc al meu, care mă însoțește, un „îngeraș" al meu a avut grijă de mine, așa încât m-a trimis să lucrez la Teatrul din Craiova. Înseamnă că Dumnezeu nu e chiar atât de supărat pe mine încât să-mi fi luat și „jucăria" de a fi pe scenă. Ceea ce, la Teatrul Național din București, se întâmplă, cum ați observat, sporadic și sub auspicii stranii. Faptul că un spectacol ca „Hamlet" se joacă la Craiova e explicabil prin faima care și-a câștigat-o acest teatru și prin personalitatea lui absolut distinctă în sistemul de relații care trebuie să funcționeze pentru ca teatrul să rămână viu: mă refer la relațiile internaționale. Este o mare onoare că am fost chemat la acest teatru, și o iau ca atare, pentru că acolo, înaintea mea, a fost invitat „fenomenul" care se numește Ștefan Iordache și care a lucrat în regia lui Silviu Purcărete, deci exact în miezul fenomenului teatral, la ora asta, în România. Așa că responsabilitatea e uriașă, onoarea e autentică, Tompa Gabor e un om extrem de serios, prin urmare, am toate motivele să fiu foarte fericit din punct de vedere profesional.
- Care este relația dvs. cu Dumnezeu?
- Nu sunt bigot, nu sunt habotnic, sunt un om credincios normal. Cred că există Dumnezeu, cred în Dumnezeu. Regele minții și sufletului meu este Iisus Christos, cea care mă iartă și se roagă pentru mine este Fecioara Maria. Sunt catolic.
1996
(Din volumul „Colivia de vise", Ed. Tipomur, Târgu-Mureș)
În imagine, afișul filmului „Un bulgăre de humă", regia Nicolae Mărgineanu. În rolurile Mihai Eminescu și Ion Creangă, actorii Adrian Pintea și Dorel Vișan)
