Eminescu reprezintă o comoară spirituală a românilor. Personalitatea sa este uimitoare și pilda care ne-o transmite este unică. El este uimitor prin realizările sale, pe care ni le-a lăsat moștenire și pe care nu știm să le prețuim îndeajuns, este uimitor prin profunzimea demersurilor sale spirituale, ca și prin multilateralitatea sa. Eminescu a avut o viață scurtă, dar cât de plină a fost ea prin ceea ce ne-a lăsat în urma sa!
A fost un om întreg, deosebit de înzestrat, cu rare însușiri și multă știință, sclipitor în gândirea sa, cu o rară putere de asociere a cuvintelor, întemeiată însă pe cunoașterea cea mai desăvârșită a sensurilor și forței lor. Setos de a înțelege multiform tot ceea ce îl înconjura, de a descifra tainele naturii și ale omului, acordând o însemnătate primordială vieții spirituale, privind spre trecut ca temelie a înțelegerii, l-a interesat timpul trăit de el și n-a uitat problemele viitorului.
Viața sa a fost frământată, până ce va ajunge la tragica pierdere a rațiunii, când asupra minții sale atât de rare s-a coborât greaua perdea care l-a despărțit de lumea reală. În cursul vieții a avut de înfruntat încercări și adversități, neînțelegere din partea multor contemporani, greutăți care nu se cuveneau a-i fi așezate pe umeri și a-i stânjeni, dacă nu chiar răpi prin meschinătatea lor rara sa capacitate de creație. Nu toți au știut să-i aprecieze valoarea însușirilor și a operei sale și, din păcate, nedemni contestatari se întâlnesc până astăzi, neținându-se seama, înainte de toate, de importanța lui Eminescu și a operei sale pentru națiune, dar și pentru umanitate.
Creația sa poetică își păstrează valoarea prin unicitatea ei, printr-o formă de rară frumusețe, care înfruntă timpurile de un secol și aproape încă o jumătate de la dispariția lui și printr-un fond inegalabil de idei îmbrăcate în hainele strălucitoare ale unei forțe de exprimare excepționale. Construcții de o rară frumusețe sunt totodată înzestrate cu o putere remarcabilă de a învăța și sfătui pe cititorul de ieri, de astăzi și sperăm și de mâine.
Sfera sa de interes este multilaterală în poezie, dar și în toată larga sa arie de preocupări. Eminescu, paradoxal, nu a trăit în afara timpului său și a problemelor sale. Dimpotrivă, poetul a fost un om al cetății, necontenit preocupat de problemele esențiale ale lumii și ale societății. „Turnul de fildeș" nu exista pentru el și nici izolarea față de semenii săi, căci prin gândul și scrisul său el își afirma prezența în mijlocul lor. Cât de dezvăluitoare sunt manuscrisele sale în a ne dezvălui personalitatea sa reală!
Om al timpului său, a trăit extraordinara epopee a începuturilor României moderne. Venit pe lume la mijloc de veac, doar cu cinci ani înaintea Unirii Principatelor, trăindu-și tinerețea la sfârșitul domniei lui Alexandru Ioan Cuza și în prima parte a domniei lui Carol I, și-a marcat prezența nu doar prin nemuritoarele sale versuri, ci și prin activitatea sa de ziarist comentator la „Timpul". Este o latură a vieții și faptei sale căreia nu i s-a dat și nu i se dă însemnătatea cuvenită. Eminescu este în această privință un etalon pentru vremea sa, dar și pentru timpurile noastre. Ansamblul articolelor sale ni-l dezvăluie atât de prezent în vremea sa, martor, dar și sfătuitor, cu o rară competență, întemeiată pe o bază culturală rar întâlnită, cu siguranța demersului său și deseori cu limpezimea unor clarviziuni, unele dintre ele valabile până în zilele noastre. Mulți dintre tinerii noștri ziariști - dar și vârstnicii! - pot găsi în aceste articole ale lui Eminescu exemplu de profesionalism, ele fiind construite pe baza unei informări și a unei documentații temeinice, cu fermitate și obiectivitate și cu un rar talent, unele dintre ele dându-ți impresia că au fost scrise astăzi.
Eminescu a mai fost și un însuflețitor, angajat cu pasiune în unele proiecte naționale, conducător de organisme studențești la Viena, dar și militant pentru națiunea sa și țelurile ei. Îndrăgostit de trecut, a fost un fervent și dăruit slujitor al țării sale, al programului de construcție națională.
A murit când nu împlinise încă 40 de ani și când tristul văl al demenței îl cuprinsese. Abia după moarte a fost perceput în dimensiunile sale reale, ceea ce n-a împiedicat ca din vreme în vreme pigmei contestatari să încerce să-l dărâme de pe soclu, contestându-i până și funcția de poet național. Dar dincolo de rele-voințe și de dorinți denigratoare, Mihai Eminescu rămâne pentru români ceea ce se cuvine: una din marile personalități ale națiunii și ale umanității, opera sa afirmându-l triumfător dincolo de veac!
