În anii dinaintea erei internetului mergeai la poștă, cereai timbre, trimiteai o scrisoare care, mai devreme sau mai târziu, ajungea la destinație.
Dacă voiai să trimiți bani, completai un formular cu destinatarul, expeditorul, suma trimisă și semnai. Și banii ajungeau.
În superba eră actuală, când numărul funcționarilor a scăzut simțitor, computerul este atotputernica, suverana entitate ce ne coordonează mișcările, motivațiile, dorințele.
Nici nu trebuie să gândești. Nici să cunoști ortografia. Nici măcar să citești.
Expeditorul îți șoptește adresa unde dorește să ajungă banii, iar funcționarul scrie ce aude sau ce crede că a auzit cu micul lui craniu.
Mi s-a întâmplat și mie să fac imensa eroare de a trimite niște bani la o editură clujeană, de la Oficiul Poștal din Aleea Carpați.
Eu am spus strada Ploiești, iar funcționara a auzit Plopilor.
Și astfel a început calvarul, căci directorul editurii, cunoscându-mă, a dat „undă verde" tipăririi cărților, ba mai mult, mi le-a și trimis, dar banii ioc, nu se știa unde sunt. Am sunat la Direcțiune și, în fiecare zi, mi s-a spus că „banii ajung mâine".
Ei, bine, dacă spui în fiecare zi „mâine", din aproape în aproape, ajungi la infinit, iar pe factură scrie: „Reclamații se primesc în termen de 6 luni de la data prezentării trimiterii".
Ca să aibă acoperire, faimoasa instituție (adică Poșta) a pus-o pe salariata reclamată (nici nu știu cum o cheamă) să dea o declarație, ce sacrilegiu!
Căci, de data asta domnul computer a rămas de izbeliște și ea a fost nevoită să scrie (se știe și acolo că „verba volant, scripta manent").
Dar ce să vezi? Salariata, indignată, a făcut rost și de un martor care a susținut că expeditorul (adică eu) a dictat altă adresă. Acum,când sunt ciupiți și magistrații, care, la drept vorbind, nu sunt cu toții niște îngeri, ar trebui să fie luați la rost martorii mincinoși. Căci acea colegă care era foarte ocupată și lucra pe alt rând cu clienții ei, s-a uitat exact la mine și a reținut ceea ce am spus, și nu am spus bine. Căci, cei care apelează la serviciile domniilor lor, pot fi cretini, senili, demenți, sclerozați, dacă au cărți apărute ce contează, ei nu se ridică la exigențele computerizate ale unor funcționari iresponsabili. Căci salariul vine, oricum. Și se lucrează în echipă. Dar ce echipă! Ei se apără… Azi ție, mâine mie. Mai mult, știu să fie și agresivi. Să intervină la familia reclamantului, să le spună că ai făcut o nelegiuire, că ei sunt perfecți, mai mult ca perfecții computerului care el, săracul, nu greșește...
Când la Oficiul numărul 1 am făcut gafa să expediez o carte la revista „România literară" și pe factură a apărut „România liberă", când am cerut să mi se dea o altă factură, o colegă din echipă a sărit la mine ca o tigroaică, pentru a-și apăra colega, o biată începătoare care avea vreo 45 de ani.
În definitiv, cartea putea ajunge oriunde, cuvântul „literatură" a intrat în desuetudine.
