Trebuie să nu faci cu ei nici cele mai mici compromisuri teritoriale și de conștiință națională! Așadar, spre luare aminte, vă propun succinta poveste a pățaniilor tragice ale câtorva zeci de mii de țărani români ardeleni, locuitori ai mai multor sate și cătune ale Mărginimii Sibiului și ținuturilor năsăudene și bistrițene. Sunt niște triste și nefirești întâmplări neîntâmplătoare! Cele care au anticipat, într-un fel, ceea ce mereu s-a repetat de-a lungul zbuciumatei istorii a acestui neam românesc și ardelenesc. Numai aduceți-vă aminte de supliciul la care au fost supuși moții lui Horea, Cloșca, Crișan și Avram Iancu, precum și de barbarismele de la Ip, Trăznea, Moisei și Sărmășel Gară-Cămăraș!
Să revenim, însă, la povestea de la început. După doi ani de așa-zise „negocieri", în iarna spre primăvara anului 1764 mărginenii sibieni și năsăudenii bistrițeni consimt, împreună cu nevestele și iubitele lor (de musai ca de voie bună), să fie grănicerii de pază ale unor lungi granițe răsăritene ale Imperiului Habsburgic. Respectiv: cea care despărțea, arbitrar și nefiresc, Ardealul de Țara Românească și de nordul Moldovei. În primul caz, granița era nu numai pe malul drept al râului Olt, spre Mănăstirea Cozia a lui Mircea cel Bătrân, între satul Boița și locul numit „Turnul spart", dar și pe vechiul traseu al limesului roman, despărțitor al Daciei libere de cea ocupată. Adică, cam ceea ce numim, de o bună bucată de vreme, legendarul „Drum al Regelui", plus o lungă porțiune a „Transalpinei". Peste tot erau „paznicii de zi și boactării de noapte". Adică, țăranii-oieri ai regimentului grăniceresc de la Orlat. În cealaltă parte a nordului Ardealului „responsabili cu flinta în mână și cu baioneta și amnarul la șerpar" erau năsăudenii-bistrițeni. Ei supravegheau trecătorile defileului Munților Rodnei, inclusiv cele care se afundau în întunecosul pas al Tihuței, un fel de prelungire peste munți a văii Bârgaielor, iar de aici mai departe, către Vatra Dornei și Suceava.
Ca să se asigure că țăranii-oieri români ardeleni, odată păcăliți cu înaltul titlu de „cătană grănicerească la împăratul", vor fi nu numai destoinici, dar și cuminți și ascultători, Curtea Imperial-Habsburgică de la Viena (respectiv, stăpânirea comună austriacă și ungurească), le făgăduiește acestora atât un trai cu ceva mai bun cât și „iertăciunea" maghiarizării forțate a numelui și catolicizarea credinței lor ortodoxe străbune. Numai că una-i vorba deșartă a stăpânului și alta-i fapta reală a asupritorului! Dovadă că trecerea la uniații a românilor credincioși se înăsprește și mai mult, la fel și maghiarizarea forțată a învățământului primar, inclusiv obligativitatea de a renunța la haina și la cântecul popular românesc. În consecință, curând după acel an 1764, sute și sute de familii de jinari, poienari și tilișcani mărgineni trec, în secret cu căruțele și cu cârdurile de oi și de vite pe cealaltă parte a Munților Carpați, unde întemeiază propriile lor așezări înfloritoare, precum cele care dăinuie până în zilele noastre, între care: Vaideeni, Băbeni, Novaci, Corbii de Piatră, Oiești și Galeșul de Argeș. Începând din anul 1970 o mică parte dintre ei se vor reîntoarce definitiv în vetrele satelor străbunilor lor grăniceri imperiali, moment cinstit, în fiecare ultimă duminică a lunii iulie, prin reuniunea oierilor și păstorilor de vite din satele Mărginimii Sibiului la Festivalul Folcloric „Sus, în Muntele din Jina".
Notă: Fă cumva, dragă cititorule, și vino și tu la acest mândru festival al verii! Și nu uita să vizitezi și Casa-Muzeu Pastoral a familiei Ilenei Morariu! Nu de alta, dar multe dintre exponate îți vor continua povestea începută de mine. Și o vei înțelege și mai bine, uitându-te înfricoșat la tabloul color cu chipul impunător și mustăcios al lui Franz Joseph (1830-1916), cel din urmă împărat austriac, provocatorul și iscoditorul durerosului, păgubosului și sângerosului Prim-Război Mondial.
