Istoric, scriitor, publicist, îndrumător cultural și literar, diplomat, avocat, memorialist. A fost cel mai de seamă reprezentant al generației pașoptiste, ridicat din mijlocul boierimii mijlocii, hotărât de a lupta pentru desființarea privilegiilor de clasă, pentru emanciparea și ridicarea economică a poporului, pentru Unirea Principatelor și independență națională.
Tatăl său, Ilie Kogălniceanu, era serdar, urmaș de răzeși înstăriți, a ajuns mare vornic și postelnic.
Mama sa, Catinca, născută Stavilă, fiică a unui medelnicer orheian, rămasă orfană, a fost crescută de Marghioala Calimachi, mama viitorului domnitor Mihail Gr. Sturdza.
Mihail, împreună cu Vasile Alecsandri, au dobândit primele cunoștințe de la călugărul maramureșean Gherman Vida, profesor la Seminarul de la Socola. Continuă studiile la pensionul fostului ofițer francez Quénim, apoi la Institutul francez de la Miroslava.
Mihail a manifestat din copilărie o nesățioasă aviditate pentru lectură, pentru acumularea de noi cunoștințe, pasionat de limba franceză, neogreacă, istorie universală.
Este trimis, împreună cu fiii domnitorului Mihail Sturdza, la Luneville (1834-1835), unde continuă cu conștiinciozitate lecturile și studiile clasice. Desfășoară o bogată corespondență în limba franceză cu surorile lui rămase acasă și în limba română cu părinții. Continuă între anii 1835-1838 studiile la Berlin, unde va avea profesori renumiți, printre care la Istoria modernă pe Ranke, Dreptul natural cu Gans, Dreptul roman cu Klenze. În perioada studiilor din Berlin, Mihail făcea parte din cercul revoluționarilor români Ion Ghica, C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu. În 1838 revine în Moldova, unde este numit locotenent aghiotant al Domnului Mihail Sturdza.
Debutează în ianuarie 1835, cu scrierea Moldau und Wallachei, Romanische oder Wallachische Sprache und Literatur / Moldova și Valahia - Limba și literatura românească sau valahică, iar în anul 1838 scrierea apărută la Berlin Histoire de la Valachie et de Moldavie et des valaques transdanubiens / Istoria Valahiei, Moldovei și valahilor transdanubieni, prin care caută să-și facă țara cunoscută străinilor. Redactează, împreună cu Gheorghe Asachi, Alăuta Românească, iar în 1839 își cumpără o tipografie și din proprie inițiativă fondează revistele Dacia Literară - 1840, Arhiva românească - 1841, Propășirea - 1844, Steaua Dunării - 1855, revistă în care începe lupta pentru Unire, mișcare în fruntea căreia se află, distingându-se ca cel mai strălucit reprezentant și om politic.
Creator desăvârșit în Divanul ad-hoc al Moldovei, unde a fost ales deputat din 1857. Scoate o serie de almanahuri zise de „învățătură și de petrecere". A editat Letopisețul Țării Moldovei (3 volume, între 1845/1856), Letopisețul Țării Moldovei și Valahiei (3 volume, 1872-1874), Răpirea Bucovinei după documente autentice (1875).
Tipărește operele scriitorilor epocii: Grigore Alexandrescu, Nicolae Bălcescu, Al. Donici, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu și alții.
De prin anul 1844 relațiile cu domnitorul Mihail Sturdza se înăspresc. Scriitorului nu i se permite un voiaj de studii în străinătate și, în cele din urmă, i se fixează un domiciliu forțat la mănăstirea Râșca.
În anul 1840 Kogălniceanu este numit director al Teatrului român și francez din Iași împreună cu Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi și Petre Câmpeanu, cu misiunea de reorganizare.
Stagiunea se deschide la 1 ianuarie, cu comedia în 3 acte Farmazonul din Hârlău, de Vasile Alecsandri, care deschide seria marilor lui succese dramatice. Trupa românească este condusă Costache Caragiale și Teodor Stamati, profesor la Academia Mihăileană.
Rolul lui Kogălniceanu rămâne de organizator în ceea ce privește fixarea repertoriului ce trebuia jucat în limba română, constituirea trupelor de actori, decorurile, ca și întemeierea în Dacia Literară a unei judicioase critici teatrale.
În cadrul mișcării revoluționare din anul 1848, Kogălniceanu s-a aflat printre principalii animatori.
După înăbușirea ei este nevoit să se refugieze la Cernăuți, unde redactează Dorințele Partidei Naționale din Moldova și Proiect de Constituție pentru Moldova. Revenit în țară în 1849, i se încredințează de către noul domn Grigore Alexandru Ghica funcția de director la Departamentul Lucrărilor Publice.
În 1855 fondează ziarul Steaua Dunării și se află printre cei mai activi membri ai Comitetului Central al Unirii, creat la 7 februarie 1857, la Iași. Militează pentru unire în cadrul Adunării ad-hoc ce aprobă proiectul său privind organizarea Principatelor Române și în Adunarea Electivă pentru alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn, 5 ianuarie 1859.
Rostește discursul de primire a jurământului depus de domnul Unirii în care arăta:
„Prin înălțarea ta pe tronul lui Ștefan cel Mare s-a reînălțat însăși naționalitatea română. Alegându-te pe tine domn în țara noastră, noi am vrut să arătăm lumii aceea ce toată țara o dorește: la legi nouă om nou."
Este unul din cei mai apropiați sfetnici și colaboratori ai lui Cuza în realizarea marilor reforme ale acestuia.
Inspiră și sprijină lovitura de stat din 2 mai 1862, prin care Cuza dizolvă Parlamentul care se opunea reformelor, la fel și plebiscitul pentru aprobarea noii Constituții care acorda atribuții lărgite executivului reprezentat de domn și de guvern.
În perioada 11 X 1863 - 26 I 1865, Mihail Kogălniceanu a fost președinte al Consiliului de Miniștri, timp în care era și ministru Internelor, Agriculturii și Lucrărilor Publice. În acest interval de timp au fost realizate marile reforme: secularizarea averilor mănăstirești, reforma electorală, reforma agrară (500.000 de familii țărănești au fost împroprietărite), adoptarea Legii Instrucțiunii Publice și a Legii pentru organizarea puterii armate.
Împreună cu Ion C. Brătianu a fost artizanul cuceririi Independenței de stat a României pe tărâm diplomatic.
A prezentat alături de Ion C. Brătianu punctul de vedere românesc în cadrul Congresului de la Berlin cerând, printre altele, ca nicio parte din teritoriul țării să nu fie dezlipită, stăpânirea asupra gurilor Dunării și a Insulei Șerpilor, primirea unor despăgubiri de război și Independența de Stat.
În perioada 16 XI 1868 - 24 I 1870 și 11 VII 1879 - 16 IV 1880 Kogălniceanu a fost ministru de Interne (3 IV 1877 - 24 XI 1878), ministru de Externe.
A fost un adept al neutralității în politica externă și al unei politici de colaborare cu statele vecine, ministru plenipotențiar al României la Paris (17 IV 1880 - 1 VIII 1881).
În întreaga sa activitate, în toate acțiunile politice, sociale, economice, culturale, Kogălniceanu a urmărit evoluția societății românești formulată limpede și urmărită constant. Crezul lui va cuprinde emanciparea națională și socială a românilor, progresul economic și cultural.
În Despre civilizație (1845) subliniază ideea că progresele științifice îmbinate cu cele politice alcătuiesc civilizația și duc la emancipare, la eliberarea oamenilor de sub apăsarea condițiilor naturale, sau a unor relații sociale nedrepte bazate pe privilegii. Este evidențiată nevoia de dreptate, de echitate socială, cultură, democrație, de asemenea lupta omului pentru supunerea naturii prin industrie, știință, artă. A fost adeptul evoluționismului social, al reformelor „blânde și graduale" sub influența ideilor revoluționare din Franța.
Progresul politic al lui Kogălniceanu, expresie a întregii mișcări pașoptiste moldovene, urmărea emanciparea națională a românilor prin Unire, regenerarea socială prin înlăturarea privilegiilor și a abuzurilor feudale, prin împroprietărirea țăranilor și acordarea de drepturi civile și politice tuturor cetățenilor, crearea unei industrii naționale și răspândirea culturii prin școli, presă, tipărituri.
Marile evenimente la care a participat ca protagonist, dezrobirea țiganilor, revoluția de la 1848, Unirea Principatelor, legea rurală, proclamarea Independenței României au pus în valoare spiritul său constructiv și capacitatea de a alege elementele cele mai favorabile pentru accelerarea procesului de modernizare a instituțiilor României și de reorganizare a țării pe baze democratice.
A avut în vedere și consolidarea unei culturi autohtone. A ales presa și tiparul ca principal mijloc de formare a opiniei publice și de manifestare a activității sale politice și culturale.
Kogălniceanu considera istoria temeiul înțelegerii destinului unui popor „cartea de căpătâi a popoarelor, armă pentru ocrotirea drepturilor noastre împotriva națiilor străine". Nicolae Iorga l-a considerat „cel dintâi istoric pe care l-a născut neamul românesc".
Kogălniceanu îndemna tineretul la studiul trecutului românilor asemenea poetului Vasile Alecsandri la culegerea folclorului, creațiilor noastre populare, a tradițiilor și obiceiurilor strămoșești.
În noiembrie 1843 i se încredințează lui Kogălniceanu un curs de istorie națională la Academia Mihăileană din Iași. Lecția de deschidere a acelui curs universitar a rămas memorabilă. Autorul recunoștea cu amărăciune inexistența istoriei la noi:
„Această lipsă, domnilor mei, este pricina că între români, chiar și între cei mai însemnați, se găsesc așa de puțini care cunosc istoria. Tiparul, la noi nu este încă destul de slobod și de împrăștiat, noi nu avem încă publicată în limba națională măcar o istorie universală, când chiar analele patriei noastre zac în întuneric, păstrate numai în niște manuscripte, din care două, din pricina copiștilor, nu se potrivesc!
Dacă istoria de obște a neamului românesc este așa de interesantă în rezultatele sale, cu atât mai mult trebuie să ne fie istoria patriei, a locului unde am văzut ziua... Ce interes mare trebuie să aibă istoria națională pentru noi, îmi place a crede că și d'voastră o înțelegeți ca și mine.
Ea ne arată întâmplările, faptele strămoșilor care, prin moștenire, sunt și a noastre. Inima mi se bate când aud rostind numele lui Alexandru cel Bun, lui Ștefan cel Mare, lui Mihai Viteazu, dar domnilor mei, și nu mă rușinez a vă zice că acești bărbați pentru mine sunt mai mult decât Alexandru cel Mare, Hanibal, decât Cezar, aceștia sunt eroii lumii, în loc că cei dintâi sunt eroii patriei mele. Pentru mine bătălia de la Războieni are mai mare interes decât lupta de la Termopile și izbânzile de la Racova și de la Călugăreni îmi par mai strălucite decât acelea de la Maraton și Salamina, pentru că sunt câștigate de către români. Chiar locurile patriei mele îmi par mai plăcute, mai frumoase decât locurile cele mai clasice. Trebuința istoriei ne este neapărată chiar pentru ocrotirea driturilor noastre împotriva națiilor străine. Departe de a fi părtinitorul unui sentiment de ură către celelalte părți a neamului meu, eu privesc ca patria mea toată acea întindere de loc unde se vorbește românește și ca istoria națională, istoria Moldovei întregi înainte de sfâșierea ei, a Valahiei și a fraților din Transilvania.
Această istorie este obiectul cursului meu, întinzându-mă, cum se înțelege de la sine, mai mult asupra întâmplărilor Moldovei, nu voi trece sub tăcere și faptele vrednice de însemnat a celorlalte părți a Daciei și mai ales a românilor din Valahia, cu cari suntem frați și de cruce, și de sânge, și de limbă, și de legi.
Prin urmare, vă rog să însemnați că eu nu voi descrie faptele deosebit după ani și zile, ci într-un chip colectiv. Până acum, toți cei ce s-au îndeletnicit cu istoria națională n-au avut în privire decât biografia domnilor, nepomenind nimică de popor, izvorul a tuturor mișcărilor și isprăvilor și fără care stăpânitorii n-ar fi nimica.
Mă voi sili să mă feresc de această greșeală de căpetenie, ci pe lângă istoria politică a țărilor atât cât voi fi ajutat de documentele și tradițiile vechi voi căuta a vă da și o idee lămurită asupra stării sociale și morale, asupra obiceiurilor, culturii, negoțului și literaturii române."
(va urma)
