Asta, de bună seamă, dacă suntem, noi înșine, probatoriu, calofili și calofori (iubitori și purtători de frumos, adică). Și plecând de la premisa suveran-onirică, eliberată de angoase și transsubstanțializată în liniștea ca de început de lume, și învăluind în ea toate iubirile. De aici pornind, dar, definim sentimentul ca fiind „o stare afectivă, superioară, mai sfioasă, mai prețioasă, mai personală, mai neprihănită, mai visătoare, mai statornică decât pasiunea". A trăi sentimental, dar, nu este totuna cu sentimentalismul, ori avântul pasional-concupiscent (câtă vreme sentimentalismul, pasionalul înseamnă o adiere facilă, degrabă împrăștiabilă, ușor frivolă, sentimentul, în sine, este o treaptă superioară, ca fond și formă; este, pe portativul adventului afectiv, tocmai sipetul tezaurizând „semnificația inepuizabilă niciodată", mereu crescendo; sentimentul, doar el, convertește sentimentalismul/pasionalul în pătimire, în ieșirea din propriul sine, în frumoasă risipă).
Puține, altcum, sunt și sufletele poeților și sufletele cuvintelor, prin care frumosul să treacă atât de slobod și deopotrivă atât de îngrijit, de apărat, de mirabil întors lumii, în dor, în inexorabil, în uimire, în bucurie, în emoție, în contemplațiune, „ca loc al libertății de visare", ca în ritualul poetic al Eminescului (putem crede, de ce nu, că „de îndată ce mor oamenii, Dumnezeu le rânduiește sufletele în cele mai frumoase poezii"). Iar eu, de dragul stelei, și pentru a nu-i nărui Poetului zborul, depun mărturie că nu-s decât un necalificat iubitor de Eminescu; drept aceea, cuvintele mele nu pot fi mai mult decât semne de exclamațiune ale gândului curat și cuminecat cu apa vie a dorului; de aceea, dar, de nemaivăzutul ce vă spun, mai mândru vorbește „firul de iarbă care (ne) încolțește odată cu trezirea ce împarte timpul în patru; tocmai, pentru că și el, firul, are mai multă înțelepciune, ades, decât visurile noastre: el nu lasă să i se fure, nici să-i treacă nici verdele, nici vremea". Pentru unele ca acestea, credem, că, „încă băiet fiind", Poetul se preumbla și petrecea cu duhul naturii, ferice de chemarea-i și de arătarea cerului poeziei, un nesfârșit azur și epifanii „poleite de peste pământești raze"; totul învăluit în mister și prins de sirenica ițire a muzei „aselenizând" abia perceptibil pe câte-un gând limpezit, pe câte-o floare, ori câte-un fir de iarbă, lăsând în urma-i a dragostei tulburătoare închipuire.
Poezitatea Eminescului este, iată, pe deasupra oricărei înfățișări, „rit de (pe)trecere"; și el lucrează dorul din albul închipuit de pe obrazul heruvimilor și cuvintele lui trebuie, musai, citite toate; iar dacă nu le mai pricepem, să le tăcem și să le ținem ascunse, ca pe o comoară încredințată, spre a fi apărată de urâtul pierzător al ignoranței. Doar așa, în dor, în pătimire, în uimire, în emoție, Poetul caută să înțeleagă de la Dumnezeu dragul de creație, și de la pământeni, regretul pentru toate paradisurile pierdute (chiar dacă refăcute, pe cât se poate, altfel, în cântări ale iubirii, pe limba oricărui dor). De aceea, dar, „cerul înstelat dintr-o noapte senină de vară ne ajută să înțelegem (nu) doar sublimul creației divine, ci, biruiți și seduși de perplexitate și ferice uluire, sublimul erosului"; și așa, „în seri miraculoase, în dimineți cu zorii sidefii", iubirea cu vraja ei sfântă, provoacă cerul și aprinde sufletul; și cer și suflet, stele ca de aur le împodobesc; și ea, iubirea, își murmură și împarte visului refrenul „peste timp, peste viață, peste moarte"; că doar iubirea-i o sulfină, pe care paseri măiastre și dor și vise stau la soare și „ciugulesc mărgăritare".
Spre plinirea unui destin ursit de cine știe care zână-sânzâiană , l-a căutat (și) pe Dumnezeu, chiar și atunci când căile lui metafizice stăteau să se înfunde și închipuirile mai se înece. Revolta manifestă împotriva lui Dumnezeu - pentru că, nu-i așa, cu toții am fost, măcar o dată, „victime" ale unei întâmplări dureroase, nedrepte, puse pe seama cerului - este relevată de varianta primă a poeziei Mortua est. De atunci, însă (doar așchia cunoașterii străpunge, atât de adânc și fără milă, sufletele mari) și-a tot frământat și ispitit și canonit îndoiala, spre a o converti în preafrumos „vis celest", într-atât de minunat întrupat în poeme, ele însele peste pământești, începând cu Luceafărul. A fost/este Christul poeziei noastre; și tocmai, pentru că pe cuvintele lui este scris cu litere de patimă și dor iubirea, i-a fost dat durerea să-și poarte în sângele clocotind și suspinând până ce pulbere se face și chip de pasere „speriate de noaptea celui de pe urmă zbor"; și-n cuvântul mirat că odată trebuie să tacă.
„De ce apar stele în noapte? de ce avem un cer deasupra? unde ne ducem? ce este credința? ce se-alege de noi după? de ce suntem trădați de semeni? de ce și în iubire?", sunt, în sine, nedumeriri, chiar dacă banale și recurente, care adaugă o pagină a delicateții, „în știința interogației". Și chiar dacă la Eminescu ele sunt subtile și subliminale, cum ar zice Rabindranath Tagore, la unison cu Poetul, durerea și farmecul interogației nasc perle ale exclamațiunii: „de ce atât cer deasupra?/ca loc destul să fie/pentru ca om și dor să-și facă, n.n./din vise-împărăție". Cum am mai spus, Poetul peregrina ades, aievea ori ideatic, prin raiul copilăriei și iubirii dintâi, „sfințit(e) de tremurul amintirilor vibrante", tocmai, pentru a cere zânelor celor bune, ale copilăriei și iubirii, puterea de a merge, a crede, a visa și îndura mai departe: „cum iedera se leagă de ramuri de stejar/mi-a fost odată dragă/și dragă-mi este iar/de brațul tău cuprins cu dor/aminte mi-am adus" (...) Ca o boare magică ițită din tărâmul iubirii, „aura de imaginar" pogoară lin peste vremea care doar trece și vine și, însoțită fără putința de a o înfrunta, de a himerei șoaptă, și prefăcută-n „floare de lumină", ea, poezia Eminescului, descoperă că alcătuirile plutind în, și scrutând taina liniștii de seară, „nu țin de inspirația lumească numaidecât"; ci, cuvintele unice în doar rânduiala/rostul inspirației de sus, fiind fructe ale iubirii sufletului cu dorul himer și zisul din cer, „nu pot fi povestite, cum nu pot fi rezumate sau comentate". Tocmai, pentru că, cuvintele rânduite să ducă mai departe inspirația, sunt doar cele ablative a transfigura și a face pe om „înger, zeu ori imperator", și a fi închinate iubirii care înalță sufletul lângă „neclintirea stelelor", pentru a-l întoarce jertfă și dor, „rouă de visuri și nostalgii ușoare" și cântec preafrumos pe-al lunei braț, ce-l cântă iubiții cerând „a lumii caldă îmbrățișare". Doar așa, sufletul Poetului este ceea ce trebuie: „teribil și lacom culegător de mistere", pe care, apoi, le dăruiește, preschimbate-n legământ, sosiilor celor mai intime, ale propriilor iubiri și tăceri.
Gândindu-mă la Eminescu, în ce mă privește, ca un netrebnic, o fac ca un martor nu tocmai smerit, cum s-ar cuveni înaintea miracolului. Iar dacă noi, toți, nu mai dorim să-l chemăm pe Poet să ne mântuie de tot urâtul care ne bântuie, este pentru că refuzăm, frivol și bățos, să mai ascultăm și privim; nici să ne mai uimim de ceva ce nu corespunde țâfnei și propriei, greșite, așezări a sufletului: ba ne mai și purtăm ca niște înrolați faustici, ai unui pact cu toți cei care s-au pornit să prindă și să încarcereze, pe viață, și visul și dorul, și zisul și florile și norul; și lacrima și cântul și iubirea și credința; și sfiala și liniștea și doina și zarea; și jalea și Patria și Neamul și crucile și Legea; și fiorul din suflet și hai-huiul din inimă și umblet (pentru că, se zice, în hai-hui și vis, ca-ntr-o pădure de mistere, te poți doar rătăci; te pierzi, însă, pentru cine știe câte veșnicii, în (in)certitudinea întunericului interior, unde nu este nici bucurie, nici scăpare, nici surâs; unde nici îngerii nu mai pot intra, cu mereu proaspete și amirosind a paradis, „buchete de ghiocei și iriși, vestind și nemaimurind primăvara vieții"). Să ne gândim frumos la Eminescu, să nu încetăm a-i căuta rătăcirea în toate pădurile de argint ale tuturor copilăriilor (dar mai sunt ele, oare, pădurile de argint și copilăriile?); să-i tăcem tristețea, să-i scriem în atâtea epitafe „suita de suferințe chemătoare" a preaiubitei Doine, și să-i păzim ce-a mai rămas din nuferi; iar de nu știm, fiecare, azi și-n veci, măcar o îngăduință de vers a Poetului, să-nchidem gândul și să-l lăsăm visului și stelei, cu dorul lui cu tot (...) Ca pustnicul, care, la ceas de seară, și-n miezul nopții, și în faptul dimineții, citește și tace Scriptura, și eu am început a-mi rupe din suflet și a-l dărui Poetului, citind și tăcând Luceafărul; și cerând muzei să îngăduie rostiri-mi „cuvinte alegre când stelele se mir"; tocmai, pentru că atunci cuvintele „au un secret al lor, o încărcătură de nespus, și-atâta sfiiciune", cum ar zice Dan Hăulică. Tocmai, pentru că atunci cuvintele, ca-ntr-un ceremonial criptat aproape, se smeresc „de lauda lucrurilor simple", și-adună în sine atâta „presciență și uimire", încât suspendă prin farmec, sinceritate, delicatețe, a miros ca de „tămâiere caldă și gravă", prin tainicul chemând analogii, „fatalitățile prozaice"; și, de ce nu, înfruntând înțelesurile unui excurs disimulat în colb și vetust semantice, în locul „libertății de visare" (...)
Poezia Eminescului este îndreptățită la lauri de aur; este dor, și locul stare cel mai potrivit pentru propovăduirea salvării iubirilor toate, și copilăriei agresate; și pădurii ucise și dorului urâțit și visului risipit; și emoției, și pătimirii și amintirii. Nimic în poezia Eminescului nu este tonitruant, ci totu-i așezat, stâmpărat, Poetul rămânând, în veci, angel, magnific, suveran. Iar noi, îndrăgostiții, dornici de miracole inefabile, îi cerem, deferent, lui, Poetului (și) cu propriile-i cuvinte: nu... om să fii, om trecător ca noi/de ne iubești, să fii de seama noastră/și fă-ne dar, pe cale, cuvântul care-n trup suspină/deasupra lumii risipite-n șoapte/el să se înalțe și ne țină dorul luceafăr-curcubeu în noapte (...); și „aripă bună, acoperindă stăruind în tremur lin, mereu protector și izbăvitor, asupra ne(mai)păsării noastre".
Nu putem încheia decât într-o „improvizată" epicleză literară, anume chemând iluzia, un „fugar" deloc nelegiuit, silit totuși să se ascundă mereu din lipsa noastră de emoție, și să se alăture mereu altui exilat, cuvântului ce exprimă uimirea: „Doamne, ce siguri am fi, de n-am visa și n-am avea cuvânt; și ce triști am fi, de n-am avea poeți"! Pentru că, doar poetul, și nu alte, nevolnice, stirpe, adică, alegând imitatio și laudatio omului și visului frumoase dintotdeauna, știe că lupta cea mare, cea mai grea și singura laureată, este aceea, pe care nicicum n-o câștigi, dacă nu înveți să fii umil, nu trufaș, să slujești, nu să poruncești, să fii servitor, nu stăpân, să speli și să oblojești cu lacrimile propriei răstigniri și visări durerea lumii, să dai; pur și simplu să fii, nu să pari.
