Săptămâna trecută am revenit cu dor, după aproximativ doi ani, la un spectacol grozav al Teatrului Național, musicalul Cartea junglei, și apoi în spațiul intim al foaierului de la Sala Mică a Teatrului Național, pentru lansarea monografiei unei regretate mari actrițe și profesoare pe care am avut onoarea de o cunoaște în intimitatea din Cluj, cu prilejul mai multor întâlniri, ca profesoară de actorie la Facultatea de Teatru din cadrul Universității Babeș-Bolyai (unde am urmat și eu un an, pregătită și de dânsa). Am avut nostalgia redescoperirii în monografia impresionantă, care merită 50 de lei, prin fotografiile de acolo, să îmi aduc aminte exact de textele pe care mi le-a recomandat, aflând abia acum că le-a jucat ea însăși. Între altele, efectul razelor gamma asupra anemonelor, mai multe personaje din Opinia Publică de Aurel Baranga și Lizzie din Omul care aduce ploaia, ultimul rol jucat chiar la Teatrul Național din Târgu-Mureș. Prezentată de Cornel Udrea (unul dintre autori), Zeno Fodor și carismaticul nou director Nicu Mihoc, cu inspirație, cartea conține imagini de mare valoare, texte reproduse din cronicile și interviurile date de marea artistă, dar și informații prețioase. Născută la Sibiu în 1940, a urmat liceul la Sibiu și Cluj-Napoca, IATC-ul la clasa prof. univ. Moni Ghelerter, dând viață la peste 100 de roluri pe scena de la Cluj și Târgu-Mureș. A fost decorată cu multe titluri și premii, cel mai recent înainte de trecerea ei…dincolo, premiul pentru întreaga activitate la Gala Uniter. „Melania Ursu a fost una dintre cele mai importante actrițe ale Teatrului Național Cluj, cu o impresionantă carieră de scenă dedicată integral Naționalului clujean, dar și cu o filmografie nu mai puțin reprezentativă pentru talentul și importanța acestei personalități din filmul românesc". Aici rețin imaginea din Pădureanca, a cărei protagonistă, Manuela Hărăbor, a fost idealul ei de frumusețe feminină, după cum îmi mărturisea într-un interviu. Din mărturisiri mult mai vechi, rețin din monografia impresionantă lansată la Teatrul Național din Târgu-Mureș, câteva gânduri ale dânsei din carte. „Încă eram elevă, când din valul de stofă pe care tata îl primise de la Armată, ca să-și facă haine, am luat și am vopsit o bucată kaki, am făcut-o bleumarin și din ea mi-am confecționat un palton, pe care l-am purtat în facultate și după aceea. Eram obișnuită cu haine puține: aveam o fustă, un trenci, bluze, sfetere, sandale. În București am indurat un frig teribil, aveam cizme de cauciuc și-mi înveleam piciorul în ziare ca să-mi țină de cald. Rețin din capitolul „Atunci, la Sibiu"… „M-am născut într-un an-cheie al istoriei României, la Sibiu, la 16 iunie 1940, pentru ca la câteva săptămâni, România să fie ciuntită și să cedeze o parte din Basarabia rușilor, și o parte a Ardealului, Ungariei. A fost odată ca niciodată, un timp în care oamenii se împărțeau în muritori de rând și cavaleri. Scopul lor în viață era de a menține gloria, onoarea familiei din care făceau parte și de a apăra credința creștină. Erau adevărați războinici, iar îndemânarea lor în mânuirea spadei era admirată și temută. Această abilitate era dovedită pe câmpul de luptă - în fața dușmanului. Tatăl meu era mândru ofițer al Armatei Române. Arma lui, cavaleria, gradul, îi dădeau dreptul la un însemn aparte, o sabie de Toledo. Tata a fost un militar crescut cu multă demnitate, la școala de ofițeri de altădată. Am prins o educație oarecum milităroasă, să spun așa. După plecarea Regelui, tata a refuzat să intre în PCR și atunci a fost epurat din armată și am fost trimiși din cazarmă pe strada Horea, într-o cameră și o bucătărie, într-un fel de domiciliu forțat." Din rolurile jucate, rețin că au fost importante chiar și înregistrările de poezie cu Eminescu, Oana din Apus de soare, Domnișoara Nastasia, cel din Constructorul Solness de Ibsen, din „Nu sunt turnul Eiffel", Zița din O noapte furtunoasă, dar și din teatru antic, evident Shakespeare - Femeia îndărătnică, texte românești reușite precum Omul cu mârțoaga de G. Ciprian. La rândul meu, am văzut-o strălucind în Săptămâna luminată a lui Mihai Măniuțiu și Iașii în carnival ai lui Victor Frunză. Am fost chiar invitată la masă de artistă cu prilejul unui rol al dumneaei în Târgu-Mureș, în restaurantul unei foste actrițe a teatrului, pe care îl considera un loc foarte select. Am cunoscut-o mai bine decât pe mulți din interlocutorii mei profesori și actori, acasă la ea, în apartamentul din Cluj, același din tinerețe. Amintirile sunt minunate, iar lansarea nu a fost percepută ca o comemorare, ci ca un omagiu adus unei ființe prezente, doar în altă dimensiune. Nicu Mihoc e sigur ca și noi, cei prezenți, că este în cer, alături de îngeri și cei dragi nouă, plecați, pe rând. Voi reveni cu informații din Teatrul Național, care se află pe drumul cel bun, după ultimele evenimente de acolo. Aștept să văd spectacolele și evenimentele care vor urma, cu multă deschidere și curiozitate, fiindcă deocamdată ce pot să remarc este ordinea…și nu în ultimul rând, respectul!
