Textul poetic aparținând lui Mihai Eminescu a fost și rămâne, pentru mulți dintre noi, de o substanțialitate superioară, care se pliază mai mult sau mai puțin pe conformația viziunii individuale. Reverberația cuvântului din lirica eminesciană - metafizică imuabilă - este regăsită în toate nivelurile creației poetice și de aici complexitatea tematică ce pare să copleșească, la un moment dat.
Iubirea dobândește valoare simbolică, fiind transpusă poetic cu efuziune uneori, alteori regăsindu-și o contrapondere în luciditatea adultului cu experiență de viață. Scindarea trăirilor între platonism și pragmatism ne conduce spre o traiectorie genezică a sentimentului - dacă la început apare ca un zbor de vis în imensul nemărginit al naturii, acolo unde nimeni și nimic nu îl poate atinge, în creația de maturitate, erotismul debordant pare atât de real, încât imaginile prind viață sub ochii cititorilor.
Lucrările în care Eminescu-geniul caută soluții la probleme existențiale contribuie și mai mult la sondarea neantului ființial - o zonă în care răspunsurile se rostuiesc după alte legi. Regăsirea propriei identități a reputatului aed aflat în căutarea desăvârșirii se realizează prin complementaritate - odată cu întoarcerea înspre adâncurile sinelui, apar conturate elementele definitorii ale vieții cotidiene care vin să contracareze imaginea ideală, plăsmuită în versuri ce configurează un univers asumat cu resemnare. Pe de altă parte, poetul ce deține o autentică conștiință de sine este preocupat de antinomia superioritate-mediocritate, pe care o rezolvă prin plasarea omului comun, în imediata apropiere a geniului. Astfel, idempotența creată de hazardul confesiunii lirice e rezolvată prin raportare la eternitate.
Etalonul lumii contemporane poetului este perioada antică. Omul-istorie se reduce pe sine la tăcere și se scaldă într-un pustiu nemărginit, un vid în care întunericul neștiinței este accentuat de indiferență. Atitudinea demascatoare regăsită în notele grave sau ironice din textele de inspirație istorică au valoarea unor reprezentări simbolice. Glisarea pe modele arhaice duce la regândirea circumstanței istorice și la pendularea între idealizare și demitizare. Spectrul larg al viziunii poetice creează o diacronie ce debutează în zorii umanității și continuă până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, făcând referire atât la spațiul național, cât și la cel universal.
Carențele etice ale societății, degenerescența omului, ca ființă capabilă de a înțelege și de a aprecia adevărata valoare, inerția care a pus stăpânire pe o mare parte din comunitatea contemporană poetului, tarele societății burgheze - toate sunt linii ce trasează traiectoria liricii sociale eminesciene și determină poetul la recluziune în lumea creației. Albiile tăiate adânc în straturile societății își fac loc, treptat, în alte albii, tăiate mai adânc în scoarța groasă a cercurilor mondene mediocre și de aici incapacitatea oamenilor de a se ridica deasupra preocupărilor mărunte care acaparează involuntar mintea și comportamentul.
Abisul timpului, dilemele omului-Eminescu, natura, folclorul, toate aspectele lumii înconjurătoare și ale universului sufletesc generează aspecte contradictorii reflectate viu în creația poetului nepereche. Emoția lirică filtrată prin retorte imaginative pure, accentele elegiace, tonalitățile sobre sau temperamentale fac din receptarea textului poetic o adevărată sărbătoare în care întrezărim transcendența eminesciană.
