O mărturisire a Părintelui Nicolae Steinhardt, Mănăstirea Rohia, 24 martie 1989, făcută cu doar câteva zile înaintea morții sale (30 martie 1989). Aceasta are valoarea unui testament în eternitate:
„Mi-am pus demult întrebarea: dacă mi se va cere să scriu despre Eminescu, oare ce voi face? Să cutez a scrie? Nu va fi impertinență și abatere de la modestia cea mai elementară?
Iată însă, că până la rezolvarea teoretică a problemei, am scris și am publicat câteva texte despre Eminescu: în Viața românească, în Caiete critice, în volumele Escale în timp și spațiu și Prin alții spre sine, în cuvântul înainte la Eminescu - abisul ontologic de Svetlana Paleologu. Am învățat și predat euforic multe poezii eminesciene la Jilava, Gherla și Dej.
Știu bine că am scris copilării și banalități; dar cu teamă, dragoste, credință și adânc respect. Așa încât s-ar putea ca păcatul de temeritate și poftă de fală să-mi fie iertat.
Îl iubesc pe Eminescu. Ziua de 15 ianuarie e pentru mine o zi sfântă; nu uit, când sunt în București, să depun și eu o floare la statuia din fața Ateneului, a sculptorului Anghel.
Cu ce drept îl iubesc pe Eminescu? Fără niciun drept. Prin declarație unilaterală de voință, pentru că oricine are dreptul să iubească, oricât de nevolnic și de neîndreptățit este. Pentru că, după cum spun englezii, o pisică poate privi un rege. Tot astfel, fără nici o justificare, iubesc în mod arbitrar și total poporul român și «fenomenul românesc».
Și-apoi Eminescu, prin fermitatea și curăția caracterului, îmi este sprijin de nădejde în credința că poporului român îi este menit a se împărtăși în cultură și în viața spirituală de o soartă cu mult deasupra mediocrității - acea binecuvântată soartă în care au crezut Hașdeu, Pârvan, Blaga, Mircea Eliade și Constantin Noica.
Cât de fericit sunt că mi-ați dat prilejul să-mi mărturisesc dragostea pentru Eminescu și fenomenul românesc!"