Biserica noastră nu are nevoie de psihologi, duhovnicii sunt cei care dau putere. Iar pentru duhovnic nu este ușor, trebuie să fie el însuși omul rugăciunii, omul postului, pe Hristos Îl mărturisești, dar trebuie să-L și dăruiești. Dăruirea se face prin prezența pe care o ai, să simtă cel care vine la spovedit că vine înaintea lui Hristos.
Mihai Eminescu a avut o legătură specială cu Biserica, chiar dacă ea n-a fost suficient de clar reliefată. Născut și crescut în spiritul creștin ortodox al unei familii evlavioase, Mihai Eminescu a rămas, pentru toată viața, într-o strânsă legătură cu Biserica neamului, poetul însuși reflectându-le cu scânteierea geniului în multe din creațiile sale.
Reputatul profesor și eminescolog Nae Georgescu, a trudit cu entuziasm și nețărmurită dragoste ca să scoată la lumină cât mai multe lucruri despre pătimitul poet. La Neamț, s-a întâmplat un lucru cu totul impresionant. În articolul Familia Eminescu și Spovedania de la Sfinții Arhangheli, afirmă că, în urmă cu câțiva ani, profesorul Paul Miron a descoperit o însemnare pe fila unui Ceaslov din biblioteca Mănăstirii Neamț. Un ieromonah care l-a spovedit pe Eminescu a făcut următoarea consemnare: „L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu. Era senin, am putut sta de vorba cu el cam un ceas și apoi l-am împărtășit".
Ca preot, ca duhovnic, m-am întrebat cum e să ai la scaunul de spovedanie un om pe care Dumnezeu l-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour din marea de amar, după cum însuși afirma. Trebuie să fi fost un dialog cu totul excepțional. O confesiune a unui geniu în fața Dumnezeului său. Această spovedanie și împărtășania de după i-au adus alinarea fizică și spirituală tristului poet.
