După cum prea bine se știe, în data calendaristică de 15 ianuarie 1850, deci cu 168 de ani în urmă, vedea lumina acelei îndepărtate vremi și vremuri, în căsuța tare aglomerată de atât de mulți copii mici, un băiețel care musai că era tare frumos și ager la minte, de vreme ce chipeșul Mihai avea să devină marele poet al neamului său românesc. Îl adusese viață din viața ei, blânda și buna lui mamă, Raluca (1816-1876), în vreme ce destoinicul său tată, Gheorghe Eminovici (1812-1884), făcut bine, împrumutându-i pe vecie numele și renumele său de fală. Acela de vrednic și înțelept căminar, al unor întinse moșii boierești din preajma Ipoteștilor și Botoșanilor. De asemenea, se mai cunoaște și că șaisprezece ani mai târziu, acel puștulache, cu păr bălai, purcede la un lung și anevoios drum, în speranța că i se va ivi în cale ținuturile cele dintâi ale străvechilor români ardeleni și transilvăneni. Băiețelul pornind la pas grăbit tocmai din legendara „Moldovă de Sus". Și cum mereu dovedise că e cuminte și cu multă minte, alege ca locuri de odihnă și de prelungite și curioase popasuri-documentare, doar acele sate și cătune românești pe care avea să le cânte, ca nimeni altul până la el, în melodioasele sale versuri, ca și în înscrisurile ordonate ale manuscrisului-mărturisitor al romanului său autobiografic „Geniu pustiu"! Însă ceea ce nu se știe cu exactitate este de ce și cine anume îl îndemnase să plece de capul lui, pe un atât de lung și necunoscut drum. Se prea poate să fi fost „de vină", la început, doar sfaturile și povețele ardeleanului Aron Pumnul (1818-1866). Profesorul său drag și părinte-adoptiv de la Gimnaziul Germano-Român al Cernăuților austriecilor imperiali, fiu de fală și mândrie al foștilor, actualilor și viitorilor locuitori ai satului Cuciulata din Țara Bârsei și a Făgărașului! Și, mai mult ca sigur, că l-au influențat în a sa „hoinăreală" atât pildele, cât și învățăturile buchisite în vechile scriituri românești, cu vădite accente latinești. Cărți și studii aduse de dascălul său, Aron Pumnul, și purtând semnăturile unor corifei ai „Școlii Ardelene" a Blajului. Și, nu în ultimul rând, amintirea vie a poveștilor neasemuit de frumoase și de interesante ale multisecularului sat Vad, din vecinătatea Șercaiei Văii Oltului. Așezare de pe streașina împădurită și înzăpezită a Munților Făgăraș. Sat încă locuit de urmașii unor numeroase familii de țărani români, purtătoare ale numelor de Eminovici și Iminovici. Și, apoi, îl mai îndemna la drum lung și imaginar chiar și așezarea Șinca Veche, cu înaintașii săi de frunte ai harnicului istoric și literat Gheorghe Șincai (1754-1816). Dar și ai ilustrului cărturar Iosif Vulcan (1841-1907). Cel care nu numai că îi tipărește cele dintâi poezii în revista „Familia" de la Oradea Mare, dar îi și romanizează și mai mult numele și prenumele. Astfel că, acel presupus străbun al străstră-stră bunicilor mei, după tată, fără să mai întrebe pe nimeni, deci cu de la sine putere, renunță să îi mai scrie pe hârtie prenumele de Mihail și numele de Eminovici, ci așterne cu pana sa cursivul, latinescul și românescul Mihai Eminescu.
Și pentru că admira nespus de mult satele românești, iar pe locuitorii lor îi adora pentru melodiosul lor grai și frumosul lor port țărănesc, poetul-adolescent se va opri, din drumul lui prin Ardealul Transilvan, din vara spre toamna anului 1866, în Tulgheș, Corbu, Borsec și în Toplița Română; pe valea Mureșului Superior în Stânceni, Lunca Bradului, Răstolița, Deda, Petriș, Suseni, Reghin și în Târgu-Mureș, iar pe valea Târnavei Mici în Cetatea de Baltă. Aici va auzi adevărul legendei, cum că Matei Corvin (1443-1490), regele român al Ungariei feudale, l-ar fi „împroprietărit" pe măritul domnitor moldovean Ștefan cel Mare (1433-1504), nu numai cu castele și cetăți fortificate ungurești și săsești, dar și cu numeroase sate și întinse păduri și pământuri roditoare. Moștenire păstrată o vreme și de fiul său, Petru Rareș (1483-1516). Pentru că amândoi aveau merite arhirecunoscute și mult lăudate a efortului eroic al oștilor românilor moldoveni și munteni de a pune stavilă militară puhoiului războinic turcesc și otoman, spre centrul îmbuibatei și făloasei Europe.
Doar puțin mai în jos de zidurile castelului de la Cetatea de Baltă, Eminescu admiră, cu privirea-i limpede și pătrunzătoare, turla sclipitoare a bisericii românilor Crăciunelului de Sus, nebănuind că acolo locuia bunicul țăran, dinspre tată, al viitorului mare poet rășinărean și sibian Octavian Goga. Trece de Șona Târnavei și a Jidveiului; de frumoasa Pănade a cărturarului Timotei Cipariu (1805-1887), ca apoi, la capăt de primă etapă a unei lungi, obositoare și încântătoare drumeții, să aleagă ca loc pentru a îmbuca ceva de-ale gurii, din trăistuța cu merindele unei țărănci din Căpâlna de Jos, umbra tihnită a unui tei bătrân din Dealul Blajului. Nu mai înainte de a privi în josul Târnavei Mari a Blajului, mândra și eroica „Câmpie a Libertății" de la 1848, după care exclamă, plin de admirație: „Te salut din inimă, mică Romă! Îți mulțumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea!".
Copleșit de intensele trăiri emoționale, purcede din nou la drum, ajungând, într-un târziu, la Sibiu, unde știa nu numai că unul dintre frații săi, Nicolae, aici își desăvârșea studiile militare imperial-habsburgice, dar și că file de vechi istorii aminteau de iluministul Europei Medievale, de Nicolaus Olahus (1493-1568); de întâiul guvernator al Transilvaniei, de o altă etnie decât cea maghiară, ungurească, secuiască sau austriacă, de baronul sas Samuel von Brukenthal; de biruitorul domnitor Mihai Viteazul (1558-1601), în a sa bătălie victorioasă de la Șelimbăr (octombrie 1599), dar și de înțeleptul și patriotul teolog Andrei Șaguna (1809-1872), Mitropolitul Ortodox al Ardealului, întemeietorul celui mai vechi ziar, redactat și tipărit în limba română, publicație care dăinuiește până în zilele noastre și poartă cu cinste prestigiosul său nume de demult: acela de „Telegraful Român".
Spre sfârșitul popasului sibian, cineva dintre binevoitoarele sale cunoștințe întâmplătoare se oferă a-l călăuzi într-o adevărată oază a românismului ardelean și transilvan. Ca urmare, împreună cei doi, străbat ulițele și hudițele satelor Gura Râului și Rășinari. Două dintre perlele Mărginimii Sibiului, depozitare ale unor bătrâne biserici ortodoxe și vechi școli românești. Mărturii consemnate nu numai în înscrisurile rătăcite prin sertarele vechilor arhive ale celor două sate, dar și în amintirile depănate, în anii tinereței sale, de învățătoarea Aurelia Bratu (1856-1938), viitoarea mamă a viitorului poet Octavian Goga (1881-1938). Cea care, pe atunci, înspre toamna lui 1866, era doar cu șase ani mai mică decât Eminescu. Ea va povesti, în scrierile sale de viitoare dăscăliță și preoteasă în sat, cum că a plâns atunci când tatăl său îi spune răstit să îi cedeze băiețelului-oaspete locul ei preferat de odihnă. Acela de pe vatra mereu încălzită a cuptorului sobei casei lor. Episod descris nu numai în documentele păstrate de Casa-Muzeu a familiei Goga din Rășinari, dar și în plăcutele și emoționantele povestioare romanțate ale actriței Ilinca Tomoroveanu (1941), nepoata poetului rășinărean, dinspre una dintre surorile mamei acestuia.
Odihnit, cât de cât, după un atât de greu și lung drum, în cea de-a doua zi a scurtului său popas rășinărean și sibian, bunele lui gazde îi pun câteva merinde în trăistuță, după care o căruță trasă de doi cai, struniți la trap de un destoinic birjar-călăuză, după două ore de mers îl lasă pe Eminescu în ascunzișul „Vămii Cucului". Acea trecătoare alpină peste Carpați, considerată a fi cea mai ferită de ochii iscoditori ai grănicerilor imperiali. Dar de unde se putea ajunge mai lesnicios și sigur în ținuturile argeșene și muscelene ale Țării Românești. Cu mențiunea că, de fapt, acea ultimă porțiune a lungului său drum prin Ardealul Transilvan era și poteca preferată a unui alt tânăr român patriot, din acele îndepărtate vremuri: legendarul fiu de țărani iobagi, Gheorghe Cârțan, născut la data de 24 ianuarie 1849, în satul cu același nume, situat pe streașina împădurită a Munților Făgăraș. Nimeni altul decât nu numai viitorul călător la „Mama Romă" și la Columna Împăratului Traian, dar și vestitul „cărăuș" al cărților românești din Muntenia în Ardeal. El fiind cu nici un an mai în vârstă decât Mihai Eminescu. Cel care se va stinge din viață la 7 august 1911, fiind înmormântat în cimitirul din Sinaia. Pe crucea mormântului său stând scris: „Aici doarme Badea Cârțan, visând la întregirea neamului. Să nu-l uităm!". Numai că acel ideal mult visat avea să se împlinească, la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918. Atunci când trecuse 19 ani de când Mihai Eminescu își doarme somnul de veci în cimitirul bucureștean Bellu, iar de la moartea lui Badea Gheorghe Cârțan se scursese pe valea Prahovei apele a 7 ani de ploi, ninsori și ghețuri topite!
