Ruptă mișelește din trupul Moldovei, în urma războiului ruso-turc din 1806-1812, încheiat cu pacea de la București (16/28 mai 1812) ,,țara numită Basarabia și locuită în principal de valahi, a fost alipită Rusiei (…). Deja în timpul Ecaterinei a II-a, granița de vest rusă a ajuns până la Nistru, cuprinzând astfel o mare parte din teritoriul locuit de valahi". Așa se află scris în lucrarea „Descrierea etnografică a popoarelor Rusiei", tipărită la Petersburg, în 1862.
Această „țară valahă" își sprijinea, din cele mai vechi timpuri, hotarul de apus pe meterezele Carpaților, iar cel de răsărit pe puternicile cetăți de graniță: Hotinul, Soroca, Orheiul, Tighina și Cetatea Albă, toate datând încă din secolul al XIV-lea, din vremea domniei lui Roman I (1392-1394), cel care își luase și titlul de ,,mare domn, singur stăpânitor al Moldovei de la munte la mare". Aceste cetăți au fost consolidate pe vremea lui Alexandru cel Bun (1400-1432), pentru a ajunge la apogeul puterii sub glorioasa domnie a lui Ștefan cel Mare și Sfânt (1457-1504), când Moldova a cunoscut cea mai înfloritoare epocă a sa.
La numai câțiva ani după ocuparea Basarabiei, o statistică rusească, datând din 1817, consemna o realitate incontestabilă: majoritatea absolută a populației ei, respectiv 86 la sută, era formată din români și numai 6,5 la sută din ruși, ucrainieini și ruteni. Pentru a întări parcă și mai mult aceste date, guvernatorul rus al Basarabiei, Timkovski, scria într-un raport din 1827: ,,Provincia Basarabia se compune din două categorii de locuitori: moldovenii autohtoni și vagabonzii care reușesc să se strecoare încoace. Tot ce e mai criminal în Rusia, caută să-și facă drum aici, în speranța de a se putea ascunde de crimele lor".
Puternica acțiune de deznaționalizare a populației românești autohtone și de strămutare a acesteia, dublată de o masivă colonizare a altor populații (ruși, bulgari, găgăuzi, germani etc.) au început să dea roade, astfel că într-un inerval relativ scurt, de nici trei decenii, populația românească a Basarabiei mai reprezenta doar 66,4 la sută, rămânând totuși majoritară.
În ,,Lista localităților din Imperiul rus", publicată la Petersburg, în 1862, este consemnat faptul că „românii sunt cei mai vechi și cei mai numeroși locutori ai Basarabiei". Într-o altă lucrare a căpitanului de stat major, Zasciuk (ajuns general), publicată tot la Petersburg, se scria: „Moldovenii formează majoritatea populației din cifra totală (a Basarabiei, n.n.). Moldovenii locuiesc foarte mulți în regiunea de centru și de nord a Basarabiei și pot fi socotiți aborigenii acestei regiuni (…). Limba lor are rădăcini latine și păstrează mai multe particularități originale ale vechii limbi a romanilor decât limba italiană".
În lucrarea amintită la început (Descrierea etnografică a popoarelor Rusiei), autorul ei, etnograful T. de Pauly, referinduse la vechimea și originea poporului român, scria: ,,Valahii sau rumânii sunt un popor ieșit în primele secole ale erei noastre, prin amestecul de daci, romani și slavi. Poporul rumânesc e cu totul distinct de vecinii săi slavi și maghiari și numără în total vreo opt milioane de suflete, din care 770.000 trăiesc în Imperiul rusesc, locuind în cea mai mare parte în Basarabia (620.000), iar restul în guberniile Herson, Ecaterinoslav și Podolea".
ntre acțiunile inițiate de autoritățile țariste pentru rusificarea românilor basarabeni s-a înscris și actul samavolnic din 1867, prin care limba română a fost scoasă din toate școlile din Basarabia, astfel învățământul s-a desfășurat numai în limba rusă. În 1817, Basarabia a fost transformată în gubernie rusească, supunându-se în totalitate doar legilor rusești, ca toare celelate gubernii. Ca urmare, toate posturile de conducere din administrație, ca și cele religioase, au fost ocupate numai de ruși. În fruntea Bisericii basarabene a fost instalat episcopul Pavel Lebedev, un specialist în rusificare, care a început imediat o adevărată prigoană spirituală împotriva românilor basarabeni, menită să șteargă cât mai degrabă orice urmă de românism. În cadrul acesteia, a fost desființată catedra de limbă română de la Seminarul teologic din Chișinău, a fost închisă vechea tipografie eparhială, înființată în 1813 de către mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, au fost alungați din parohii preoții români și s-au înființat așa-zisele ,,strane rusești", pentru oficierea sfintei liturghii în limba rusă.
Această teribilă acțiune de rusificare a populației românești din Basarabia, precum și urmările sale nefaste, au fost consemnate chiar de o serie de istorici ruși. Astfel, N. N. Durnovo, în lucarea sa întitulată ,,Politica panslavistă rusă", apărută la Moscova, în 1908, scrie: ,,Poporul basarabean, mulțumită rusificării silnice, e transforat într-o hoardă de robi muți și ignoranți. Acestui popor i s-a interzis să învețe limba sa natală în școli, i s-a interzis să se roage lui Dumnezeu în graiul părinților săi, sute de mii de deseatine din pământul său au fost împărțite coloniștilor ruși, bulgari, germani și aceasta numai de a-l sili să-și părăsească țara. Numai într-un singur an, 885 de familii țărănești basarabene au trebuit să plece în Siberia spre a o coloniza. Bieții oameni își lasă holdele roditoare pentru că nu mai pot trăi în țara lor".
În ce privește colonizarea Basarabiei cu străini, de care amintește istoricul rus, precizăm că doar în primii ani de după războiul ruso-turc, din 1806-1812, au fost aduse aici 2.487 de familii, cu 10.218 suflete, din care 1.479 de familii, cu 6.171 suflete erau bulgari și găgăuzi (populație de origine turco-cumană trecută la creștinism). Acțiunea de colonizare a Basarabiei a continuat și în anii următori, astfel că până în 1827 au fost înființate 42 de colonii bulgărești și găgăuze, cărora li s-au adăugat alte 24 de colonii germane.
În nicio altă provincie (gubernie) rusă nu s-a înregistrat o schimbare atât de agresivă a structurii etnice ca în Basarabia, ca urmare a politicii țariste și apoi a celei sovietice de rusificare: în 1812 trăiau în Basarabia aproximativ 36.000 de slavi (lipoveni și ruteni), iar peste o sută de ani erau aproape 800.000 (ruși, ucraineni, ruteni, lipoveni). Adică o creștere de 36 de ori!
În 1940 s-a cedat, sub presiunea invaziei militare, un teritoriu de 50.560 km.p., cu o populație de 3.779.414 locuitori, din care 2.179.604 români, în Basarabia și în Bucovina de nord. Acum, după altă sută de ani, românii mai reprezintă totuși o majoritate, însă numai 64 la sută în Republica Moldova. Aceasta după refugierea în 1944 a 240.000 de români, în România, și deportarea a aproape 200.000 în 1945-1946, în Siberia. Alți aproape un milion de români basarabeni trăiesc răspândiți în lumea întreagă, din care jumătate în fosta URSS.
(Din vol. „Basarabia iarăși și iarăși…")
