Rea lege, rea tocmeală!

Distribuie pe:

În România de azi, în această prelungită, penibilă realitate postdecembristă, mai ales de când guvernarea social-democrat-aldeistă a pus mâna, cu o mare lăcomie, pe puterea amăgitoare, pe la noi toate merg de-ndoaselea. Cu toate că până și un ministru al finanțelor, spunea, mai deunăzi, că nu sunt destui bani pentru măriri de salarii, o spun chiar și reprezentanți ai Uniunii Europene, habarnistul ministru al Muncii, Olguța Vasilescu, mărește salariile bugetarilor, ridică salariul minim garantat la 1.900 de lei. Bineînțeles, din considerente electorale și populiste! Gura nu doare!

În acest timp, privații, cei care, într-adevăr, produc, își achită dările către stat, apăsați de toate grijile, de toate piedicile, de cei mari puse, unii nu mai pot reuși să adauge măcar un leu la salariile propriilor truditori. Firmele lor se prăbușesc, falimentează, statul român refuzând, categoric, să le întindă o mână. Situație paradoxală, de-a dreptul penibilă! Ei, cei care, așa cum aminteam, aduc bani la bugetul țării, sunt tot mai apăsați, tot mai descurajați. Culmea, tocmai ei, cei care produc! O spunea, mai luna trecută, chiar și reprezentanta Uniunii Europene în România, Angela Cristea. Referindu-se la acest paradoxal aspect, ea afirma că, în România, privații sunt cei care produc, asigură locuri de muncă, salarii, au proiecte de viitor, și nu bugetarii puterii politice, care mai mult consumă, putere care-i spoliază pe producătorii reali în această „originală" democrație postdecembristă.

De la aceste adevăruri plecând, de banii țării mai mult fiind vorba, ne vom opri doar la câteva aspecte ale unei realități românești, tot mai apăsătoare, tot mai dezamăgitoare, după decembrie 1989, pentru cetățeanul român, din ce în ce mai apăsat, tot mai sărac. Habarnista ministră Olguța, încântată, parcă, de atâtea eșecuri într-un timp destul de scurt, scoate legea aceea, uluitoare prin stupiditatea ei, conform căreia primarii, viceprimarii, președinții, vicepreședinții de consilii județene, funcționari publici (majoritatea PSD-ALDE), deci oameni cu puteri trecătoare, deocamdată aflați în scaune înalte, primesc salarii mărite, dintr-un foc, cu peste 30%. „Nicio problemă!", spune Olguța. Credeți că dă ea banii aceștia, din buzunarul propriu sau din bugetul statului? Nici vorbă. Sunt bani din bugetele locale! Deci, bani din taxele, din impozitele locale pe care noi le dăm. Așadar, din buzunarul nostru, al tuturor, și el, din ce în ce mai gol. Consecința? Creșterea taxelor și a impozitelor locale! Că așa-i pe la noi!

Și să te mai miri că peste trei milioane de români, cărora le-a ajuns, după 1990, cuțitul la os, au părăsit țara, și-au luat lumea în cap, cum se spune, au plecat cât și unde au văzut cu ochii, împinși de nevoi, să-și câștige o pâine, chiar amară, uneori, să muncească asemenea unor robi, să-i îmbogățească pe alții. Ei, milioanele de români, au produs, în țările de adopție (conform unei statistici, într-o scurtă perioadă), deci pentru stăpânul străin, 83 de miliarde de euro!

În acest timp, în România se petrec lucruri de-a dreptul ciudate. Se anunță și se caută, cum s-a întâmplat, amatori pentru 500 de locuri de muncă, create într-un județ. Se prezintă puțini doritori, sunt ocupate doar 75! „Nu-s locuri de muncă, zic unii, pentru nasurile lor." Cu puțină școală, cu doar câteva clase, fără minima cultură uneori, fără vreo meserie, cam toți se vor la o muncă… de birou. Dacă s-ar putea să nu miște un pai, dar bani să ia, cât mai mulți. Așa gândesc unii români de azi. Nu ce lasă în urma lor. Pe vremuri, studenții, tinerii au muncit, voluntari, pe șantierele Salva - Vișeu și Agnita - Botorca, la ridicarea orășelului studențesc din Cluj-Napoca!

În țara asta, România noastră, în care, de la un an la altul, se înmulțesc zilele libere, sărbătorile legale, cu o populație îmbătrânită, adevărul este că se muncește și se produce tot mai puțin, iar plata nemuncii, cum se spune, este la ea acasă. Iar cei care refuză, pur și simplu, să lucreze, și-i loc destul, paradoxal, în România, s-au obișnuit să întindă mâna la pomeni. Firește, e mai comod, să nu faci nimic pentru această țară, dar ajutorul social, îndemnizațiile să vină. Calculele unora sunt cât se poate de simple, dar, pe deplin profitabile: de ce să mă duc, își spun aceștia, să muncesc, să mă scol dimineața devreme, când se crapă de ziuă, să plec la muncă, din moment ce pot să stau în pat, când pot primi, stând acasă, fără să fac nimic, pentru înălțarea acestei țări, ajutorul social? Banii, repetăm, sunt din buzunarul celor care azi mai muncesc pentru această Românie, pe care unii ar dori-o corabie împinsă spre stânci.

Ce să mai spui când, prin unele locuri este întâlnit, într-o singură familie, chiar al treilea rând de șomeri?! Ce poți să mai spui, când, într-o mare comună, undeva prin Oltenia, 300 de localnici, dintr-o mie, beneficiază de acel ajutor social ca… handicapați? Cine (și, mai ales, în schimbul căror substanțiale atenții!) le-au dat acte false, ilegale? Se întâmpla, cumva, așa ceva, înainte de decembrie 1989? Nu! Nu munceai, nu mâncai! Locuri de muncă erau destule, după capacitatea, după pregătirea și putința fiecăruia. Așa ar fi corect în cazul celor care azi refuză, uneori în serie, un loc de muncă.

Oricum am lua azi lucrurile, privite comparativ, înainte de evenimentele (tot mai mulți români folosesc sintagma „lovitură de stat") din decembrie 1989, erau și lucruri rele, care, indiscutabil, trebuiau eliminate, dar și bune, pentru cetățean, o protecție socială a românului, care ar fi trebuit păstrate, nu dare de pământ. Un singur exemplu? Un copil învăța după posibilitățile lui intelectuale, după capacitatea lui. Urma o școală de meserii, un liceu, o școală medie postliceală, o facultate. După absolvire primea o diplomă, un atestat, pe baza cărora îi era repartizat, în sensul acelei reale protecții sociale, un loc de muncă. Și primea un salariu sigur, garantat. Apoi, într-un an, o locuință! De pensiile bătrânilor, nu mari, bineînțeles, nu cuteza nimeni să se atingă. Oare în România de azi, în domeniul protecției sociale a omului, vom mai întâlni așa ceva? Niciodată! Așa clama, recent, chiar un deputat.

Nu demult, la radio și la televiziune, ministrul Muncii, Olguța Vasilescu, trâmbița, cu goarna de partid, că Guvernul pregătește un proiect de lege, așteptat de români, lege conform căreia cei care, de acum încolo refuză un loc de muncă, pierd ajutorul social sau indemnizația. În sfârșit, o idee bună și o lege necesară în această Românie! Odată și odată trebuie să se termine cu pomenile, cu plata nemuncii! Beneficiari să fie doar cei care merită! Cum vine asta, să iei bani, sub forma unui ajutor social, și să nu faci, să nu dai țării nimic?

Se știe, și încă prea bine, că, prin lege, pentru acel ajutor social primit prin dărnicia statului, a guvernanților cu gânduri la viitoare voturi la alegeri, trebuie prestate niște ore de muncă în beneficiul colectivității din care beneficiarii fac parte. Vă întreb: de câte ori i-ați văzut pe unii zdrahoni-pomanagii de prin Valea Rece, punând mâna pe mătură, pe sapă, să plătească pentru acei bani, fără să miște un ac?

Deocamdată, legi, nu-i vorbă, avem, dar, din păcate, nu se aplică. Nu recurge românul, în astfel de situații, la a cea spusă modificată, după decembrie 1989: „Rea lege, rea tocmeală!"?

 

Lasă un comentariu