...Asemeni celui telefonat, al unui român plecat de multă vreme la lucru în Spania. Cel care l-a întrebat pe un prieten târgumureșean de-al său:
„Cam care mai este situația în România, că am auzit cum că țara iar duce lipsă de prim-ministru de Guvern? De nu-l găsiți, vin eu să vă muștruluiesc și să vă pun la treabă. Nu de alta, dar vine Centenarul și ne găsește mai certați și supărați ca niciodată. Și nu numai voi, cei din țară, dar și noi, cei care ne-am luat lumea în cap. Nu numai că toți vorbim și nimeni nu ascultă, dar nici nu facem o treabă mai de Doamne ajută!".
„Asta cam așa e. Însă, slavă Domnului, că de bine, de rău avem pe cine înjura și fluiera zi de zi și noapte de noapte! Iar când ne plictisim, suntem „serviți" cu concerte zgomotoase în aer liber. Nu contează că-i iarnă și frig. Nici dacă ziua este însorită sau înnourată, iar noaptea înstelată sau întunecoasă. De ne este frig, bem pahare cu vin îndulcit și încălzit, precum și țoiuri cu țuici fierte și piperate. Și, astfel, ne trece atât supărarea, cât și cheful de lucru și pofta de învățătură! Nu, însă, și cea de mâncare. Iar dacă nu ne-o dau chiar pe gratis, atunci măcar e proastă, multă și ieftină! În așa fel, încânt să ne încadrăm în „tariful monetar zilnic", stabilit de unii nepoliticieni autohtoni și nediplomați străini!"
NOTĂ: Iar pentru a mai „îndulci", întrucâtva, acreala și aciditatea actualității imediate românești, încerc să vă reproduc scenariul scurt-metrajului unui posibil documentar pentru viitoarea ediție a Festivalului Internațional ASTRA-Film, din Sibiu. Respectiv: cel al unei întâmplări neîntâmplătoare, dintr-o zi însorită de toamnă târzie. Atunci, când la o masă, de pe o terasă din „Piața Trandafirilor", din Târgu-Mureș, doi oieri de pe valea Gurghiului stăteau la povești, în compania unor coniace, beri și cafele. Iar, așa cum vorbeau ei tot mai tare și tot mai mult, lesnicios puteai ghici care era stăpânul oilor și care sluga lor, a câinilor și măgarilor de la stână. În vreme ce pe lunga pietonală plimbăreții-gălăgioși și gură-cască erau cu miile! În acel furnicar plictisitor de monoton și de colorat, o femeie, nu numai tare tinerică și frumușică, dar și bine făcută. Cea care, din când în când, își admira ostentativ și provocator chipul și trupul reprodus în mărime naturală pe sticla vitrinei unei parfumerii. Cântărind-o și măsurând-o din cap până în picioare, cu pofticioasa lui uitătură șașie, ciobanul-sluguliță a oilor căvășnene prinde a vorbi ca pentru sine: „Mai că aș târgui-o cu banii șărparului, că bine mi-ar mai prinde mie și măgarilor mei, sus, la saivanul din „Fundul Glăjăriei-Gurghiului".
