DUMITRU SOLOMON: „Se moare fără glorie și fără suferință… Fiorul tragic e atrofiat"

Distribuie pe:

Absolvent al Facultății de Filologie a Universității bucureștene în 1955, dramaturg, scenarist, publicist, autor de scenarii și producător delegat, director artistic al Studioului „București" și al Casei de Filme 3 (1981 - 1983), redactor-șef al revistei „Teatrul - Azi", Dumitru Solomon s-a născut la Galați, la 14 decembrie 1932, motiv pentru care, în ajunul zilei sale aniversare, îi transmitem gândurile noastre de sănătate, prosperitate, succes și împlinire a tuturor dorințelor, alăturându-le consacrata urare „La mulți ani!".

Acelora dintre cititorii noștri care îi cunosc mai puțin activitatea „ascunsă" în spatele  benzii de celuloid, le reamintim titluri din filmografia sa: 1975 - „Orașul văzut de sus", în colaborare cu Marcel Păruș - regia Lucian Bratu; 1976 - „Gloria nu cântă", regia Alexandru Bocăneț; 1979 - „Singur printre prieteni", în colaborare cu Virgil Duda - regia Cornel Todea; 1984 - „Mitică Popescu" - regia Manole Marcus.

Pe dramaturgul și criticul Dumitru Solomon am avut bucuria de a-l întâlni la Festivalul de Teatru-Imagine de la Satu Mare.

 - Deși ați venit ca spectator, de această dată, mă interesează părerea dumneavoastră de critic despre festival.

- Am văzut „Fuga" și „Pescărușul" la București, iar la festival am venit doar în a treia zi. Primul spectacol a fost cu piesa mea - „Zăpezile de altădată" (în afara concursului) - iar restul le-am văzut aproape pe toate. Am fost și anul trecut, ca președinte al juriului, însă acum festivalul mi s-a părut ceva mai bun, mai substanțial. Însuși faptul că au participat Cătălina Buzoianu (cu două spectacole, dintre care unul a luat Premiul cel mare) și Victor Ioan Frunză, regizori importanți, a „săltat" binișor nivelul. La această ediție, n-am avut niciun rol oficial, ceea ce e foarte bine și foarte plăcut: să vezi un spectacol pentru el însuși, și nu pentru a da un premiu sau pentru a scrie o cronică, să te bucuri de teatru cum se bucură orice spectator, care n-are nicio obligație, și mi se pare cel mai bun rol pe care îl poate juca un om de teatru.

- Cum vi s-a părut „Unchiul Vanea" al Teatrului de Nord?

- Are o scenografie foarte bună; costumele, decorul sunt foarte inspirate, muzica e bună, „drama" se întâmplă cu interpretarea.

- Scenografia la „Unchiul Vanea" este semnată de Ștefania Cenean, care a contribuit, de asemenea, la succesul „Danaidelor" lui Purcărete. Sunteți de acord cu afirmația că acesta din urmă este „cel mai bun spectacol al teatrului românesc până în prezent"?

- Spectacolul e foarte frumos, dar nu are, după părerea mea, fiorul tragic despre care se vorbește la început. (Beligan citează celebra maximă a lui Aristotel despre catharsis - frica și mila, care ne curăță și ne purifică). Mi s-a părut foarte interesant, impecabil, cum lucrează Purcărete, în general. Foarte bine jucat de cei 100 de tineri care fac Danaidele și Egiptenii, cu o rigoare de scenă extraordinară, cu o geometrie a jocului perfect realizată și perfect sincronizată. Cred că ceea ce nu realizăm noi astăzi (poate nu din vina lui Purcărete) e fiorul tragic. Nu simți, nu te cutremură, nu te emoționează în măsura în care ar trebui să se întâmple acest lucru, pentru că teatrul antic avea acest efect asupra spectatorilor. S-ar putea ca noi să fim imunizați la suferința umană, din cauză că citim în ziare, vedem zilnic la televizor și ascultăm la radio despre diverse atentate cu bombe, țări în care au murit atâția oameni, războaiele lumii…, se moare zilnic, totul se aplatizează în mintea noastră. Avem doar cifre, nu mai avem vieți. Prin asta, sentimentul tragic este, în  fond, anulat, atrofiat. Se moare fără glorie și fără suferință, pentru lumea din jur, și fără să mai trezească emoții, din păcate. Despre „«Danaidele» - cel mai bun spectacol" - e foarte greu să vorbești, pentru că acest calificativ poate fi acordat numai lucrurilor care se pot măsura. Se fac multe spectacole bune, dar cu calități care sunt comparabile. Adică, unul să spunem, e foarte bine realizat sub raportul atmosferei; altul - în cadrul scenic, sau, cum este al lui Purcărete - sub raport plastic, foarte interesant, dar n-aș putea să compar, de pildă, „Ghetou", cu „Titus Andronicus", deși ambele piese vorbesc despre grozăvia violenței. Nu poți să le compari, sunt lucruri absolut diferite.

- Credeți că festivalul de la Satu Mare și-a respectat sigla de „Teatru-Imagine"?

- E un aspect discutabil. În ceea ce mă privește, n-am o impresie specială despre ceea ce ar constitui teatru-imagine. Cred că teatrul este el însuși imagine (orice fel de teatru). Alții spun că există chiar imaginea de teatru și teatrul de imagine. Eu sunt mai sceptic în materie de diferențieri de tipul acesta; cred că teatrul e imagine - vizuală, auditivă, una și alta, de obicei: că e imagine tip Purcărete, Cătălina Buzoianu sau Măniuțiu… Problema e cât de bună e imaginea (puternică, emoționantă, convingătoare), că imagine nu poate să nu fie, dacă e teatru. Asta e problema: nu sigla în sine, ci valoarea.

August 1996

(Din volumul „Colivia de vise", Editura Tipomur, Târgu-Mureș)

Lasă un comentariu